Părerea criticului
Titlul se referă la un cartier din Jaffa, Israel (cartier descris destul de schematic) unde musulmanii, creştinii şi evreii trăiesc împreună, dar nu în relaţii bune. Pentru început, un adolescent este împuşcat în faţa casei. Povestitorul, un băieţel pe nume Nasri (Fouad Habash), vecin cu victima, susţine că ţinta era de fapt fratele lui de 19 ani, Omar (Shahir Kabaha), un tânăr la locul lui, dar care a intrat în vizorul unui grup de beduini din cauză că unchiul băieţilor a împuşcat pe unul de-al lor (în realitate respectivul beduin încerca să-i jefuiască unchiului restaurantul). Abu Elias (Youssef Sahwani) se oferă să împace familia lui Omar cu grupul de beduini: dar prin asta, Omar devine dator lui Abu Elias, şi vai de cine îi e dator... Doar pentru a înrăutăţi lucrurile: Omar şi fiica lui Abu Elias, Hadir (Ranin Karim), vor să se căsătorească, dar Abu Elias se opune. Şi e doar începutul unei încurcături de personaje şi povestiri, toate legate între ele. Abu Elias se foloseşte de un puşti de 16 ani, Malek (Ibrahim Frege), imigrant ilegal din West Bank, care încearcă să facă rost de bani pentru a-şi ajuta mama bolnavă. Malek şi Omar mai au un prieten, Binj (Scandar Copti, unul dintre scenariştii-regizori), care are probleme cu drogurile. Între timp, Dando (Eran Naim), un poliţist, îşi caută fratele.
Filmul - cu scenariul şi regia împărţite de Scandar Copti (un arab israelian) şi Yaron Shani (un evreu), aflaţi ambii la primul lor lungmetraj - îşi derulează „capitolele" în afara unei ordini cronologice, lucru ce permite prezentarea faptelor din puncte de vedere
diferite. Astfel, multe dintre bănuielile spectatorului se dovedesc greşite. Iar acest lucru e probat o dată
ce mai multe fapte ies la iveală. Filmul începe cu scena în care un trecător nevinovat e împuşcat deoarece a fost confundat cu Omar. Şi această greşeală tragică e revelatoare pentru tot restul filmului: o serie de lucruri greşit înţelese, cu repercusiuni tragice. E inevitabilă o comparaţie cu Crash, cum spuneam şi mai sus, deşi Ajami porneşte de la filmul american şi ajunge la un rezultat mult mai bun. Atât Copti cât şi Shani lucrează preponderent cu actori neprofesionişti şi le permite să improvizeze cât mai mult la capitolul dialog, conferind filmului un aer de autenticitate; iar coincidenţele care leagă personajele sunt naturale, nu căutate, şi sunt reprezentative pentru modul în care căile străinilor se întâlnesc: "Ştiu că pot să simt ceea ce e pe cale să se întâmple", povesteşte Nasri la început: şi un sentiment de spaimă bântuie întregul film. Ajami este întunecat, dar nu pesimist - mai degrabă generator de suspans. Ca şi alte filme bune, poate să ne ducă în locuri întunecate - dar fără a ne abandona acolo. Cartierele rău-famate ale Israelului sunt la fel cu cele rău-famate de peste tot, şi - totuşi - personajele, deşi vinovate, nu sunt culpabilizate: musulmani, creştini, evrei sunt vinovaţi pentru că aşa e natura umană.
Filmul - cu scenariul şi regia împărţite de Scandar Copti (un arab israelian) şi Yaron Shani (un evreu), aflaţi ambii la primul lor lungmetraj - îşi derulează „capitolele" în afara unei ordini cronologice, lucru ce permite prezentarea faptelor din puncte de vedere
diferite. Astfel, multe dintre bănuielile spectatorului se dovedesc greşite. Iar acest lucru e probat o dată
ce mai multe fapte ies la iveală. Filmul începe cu scena în care un trecător nevinovat e împuşcat deoarece a fost confundat cu Omar. Şi această greşeală tragică e revelatoare pentru tot restul filmului: o serie de lucruri greşit înţelese, cu repercusiuni tragice. E inevitabilă o comparaţie cu Crash, cum spuneam şi mai sus, deşi Ajami porneşte de la filmul american şi ajunge la un rezultat mult mai bun. Atât Copti cât şi Shani lucrează preponderent cu actori neprofesionişti şi le permite să improvizeze cât mai mult la capitolul dialog, conferind filmului un aer de autenticitate; iar coincidenţele care leagă personajele sunt naturale, nu căutate, şi sunt reprezentative pentru modul în care căile străinilor se întâlnesc: "Ştiu că pot să simt ceea ce e pe cale să se întâmple", povesteşte Nasri la început: şi un sentiment de spaimă bântuie întregul film. Ajami este întunecat, dar nu pesimist - mai degrabă generator de suspans. Ca şi alte filme bune, poate să ne ducă în locuri întunecate - dar fără a ne abandona acolo. Cartierele rău-famate ale Israelului sunt la fel cu cele rău-famate de peste tot, şi - totuşi - personajele, deşi vinovate, nu sunt culpabilizate: musulmani, creştini, evrei sunt vinovaţi pentru că aşa e natura umană.
