Părerea criticului
La 27 de ani după ce animaţia omonimă a devenit filmul cu cele mai mari încasări din 1992, iată remake-ul live action, Aladdin. Cei familiarizaţi cu povestea vor avea prea puţine surprize, dar scenografia extravagantă, intepretările ataşante şi coloana sonoră ar putea compensa, astfel încât spectatorul să nu se plictisească. Iată mai jos ce ţi-ar putea plăcea la acest nou remake Disney.
Având în vedere că originalul este una dintre cele mai iubite animaţii din toate timpurile şi că se bazează la rândul său pe una dintre cele mai populare basme din colecţia O mie şi una de nopţi, poate doar cei mai mici copii nu au auzit încă de Aladdin (Mena Massoud), adolescentul orfan care îşi face veacul într-un oraş arab împreună cu maimuţa sa, Abu. Aladdin va avea cât de curând două întâlniri providenţiale: una cu Jasmine (Naomi Scott), prinţesa regatului ieşită incognito din giganticul palat al tatălui ei, sultanul, şi cealaltă cu Jafar (Marwan Kenzari), vizirul malefic obsedat de putere şi gata de orice pentru a o obţine. De aici la duhul din lampă (Will Smith) nu este decât un pas...
Cea mai mare problemă cu Aladdin este faptul că ştii pas cu pas ce se întâmplă, mai ales că noua producţie nu se îndepărtează prea mult, poate cu excepţia unei versiuni feministe a Jasminei, de la povestea originală. Fiecare moment este cunoscut dinainte, ceea ce subminează drastic dorinţa spectatorului de a se lăsa vrăjit de energia poveştii. Trebuie să spunem că, dacă nu am fi fost plătiţi pentru această cronică, nici nu am fi intrat la film. În acelaşi timp, Guy Ritchie este un regizor care ştie să cheltuiască bugete generoase pe efecte speciale, prin urmare Aladdin măcar ştie să-ţi ia ochii, dacă nu reuşeşte să-ţi câştige inima.
Filmul arată, într-adevăr, minunat. Totul este gândit la milimetru pentru a omagia cultura şi estetica arabe, de la somptuosul palat al sultanului la arhitectura elaborată a pieţelor şi labirintul aleilor pe care Aladdin îşi păcăleşte atât de uşor urmăritorii. Fiecare secundă este coregrafiată atent şi este o adevărată bucurie să admiri, de exemplu, parada ce-l însoţeşte pe Aladdin, devenit prinţul Ali, în încercarea sa de a-l impresiona pe sultan. Dar, printre numerele de dans evident inspirate de megaproducţiile bollywoodiene ce umplu ecranul de ritm şi culoare, spectatorul tot nu se poate abţine să nu-i reproşeze filmului că nu-i oferă nicio surpriză...
În timpul redactării acestei cronici, ne-am amintit de Cartea Junglei, remake-ul din 2016 al animaţiei clasice Disney. Ne amintim fiecare cadru al filmului din 1967, dar nici măcar unul din remake (deşi la premieră am scris o cronică pozitivă). Noul Aladdin are exact aceeaşi problemă şi viitorul Regele Leu (premiera pe 19 iulie) la fel, dacă va fi doar o traducere într-o altă estetică a originalului, aşa cum este Aladdin. Într-o perioadă când numărul de filme şi seriale sunt atât de numeroase, când atenţia publicului este atât de fragmentată, ceea ce face Disney, din lăcomie de bani, este un adevărat suicid creativ. Poate că va funcţiona şi Aladdin va avea încasări de aproape un miliard de dolari (Cartea junglei a încasat 966 de milioane de dolari), dar nu putem saluta tot mai evidenta lipsă de respect a Disney pentru creativitate şi inovaţie.
Este ceva nefericit de desuet în Aladdin. Modul cum personajele încep brusc să cânte părea mult mai firesc în animaţie decât în remake. Giumbuşlucurile duhului şi extraordinarul rol vocal al lui Robin Williams au distrat două generaţii, în timp ce aceleaşi giumbuşlucuri par uneori false şi forţate în interpretarea unui Will Smith. Este extrem de bizar cum un film poate să captiveze şi în acelaşi timp să întristeze, forţând publicul să compare ce este cu ceea ce ar fi putut fi...
Nu regretăm deloc că l-am inclus pe Guy Ritchie pe lista noastră a "regizorilor de serviciu" de la Hollywood, regizori care, după începuturi de carieră promiţătoare şi obţinerea celebrităţii, au devenit nişte simpli executanţi ai unor blockbustere lipsite de originalitate.
Având în vedere că originalul este una dintre cele mai iubite animaţii din toate timpurile şi că se bazează la rândul său pe una dintre cele mai populare basme din colecţia O mie şi una de nopţi, poate doar cei mai mici copii nu au auzit încă de Aladdin (Mena Massoud), adolescentul orfan care îşi face veacul într-un oraş arab împreună cu maimuţa sa, Abu. Aladdin va avea cât de curând două întâlniri providenţiale: una cu Jasmine (Naomi Scott), prinţesa regatului ieşită incognito din giganticul palat al tatălui ei, sultanul, şi cealaltă cu Jafar (Marwan Kenzari), vizirul malefic obsedat de putere şi gata de orice pentru a o obţine. De aici la duhul din lampă (Will Smith) nu este decât un pas...
Cea mai mare problemă cu Aladdin este faptul că ştii pas cu pas ce se întâmplă, mai ales că noua producţie nu se îndepărtează prea mult, poate cu excepţia unei versiuni feministe a Jasminei, de la povestea originală. Fiecare moment este cunoscut dinainte, ceea ce subminează drastic dorinţa spectatorului de a se lăsa vrăjit de energia poveştii. Trebuie să spunem că, dacă nu am fi fost plătiţi pentru această cronică, nici nu am fi intrat la film. În acelaşi timp, Guy Ritchie este un regizor care ştie să cheltuiască bugete generoase pe efecte speciale, prin urmare Aladdin măcar ştie să-ţi ia ochii, dacă nu reuşeşte să-ţi câştige inima.
Filmul arată, într-adevăr, minunat. Totul este gândit la milimetru pentru a omagia cultura şi estetica arabe, de la somptuosul palat al sultanului la arhitectura elaborată a pieţelor şi labirintul aleilor pe care Aladdin îşi păcăleşte atât de uşor urmăritorii. Fiecare secundă este coregrafiată atent şi este o adevărată bucurie să admiri, de exemplu, parada ce-l însoţeşte pe Aladdin, devenit prinţul Ali, în încercarea sa de a-l impresiona pe sultan. Dar, printre numerele de dans evident inspirate de megaproducţiile bollywoodiene ce umplu ecranul de ritm şi culoare, spectatorul tot nu se poate abţine să nu-i reproşeze filmului că nu-i oferă nicio surpriză...
În timpul redactării acestei cronici, ne-am amintit de Cartea Junglei, remake-ul din 2016 al animaţiei clasice Disney. Ne amintim fiecare cadru al filmului din 1967, dar nici măcar unul din remake (deşi la premieră am scris o cronică pozitivă). Noul Aladdin are exact aceeaşi problemă şi viitorul Regele Leu (premiera pe 19 iulie) la fel, dacă va fi doar o traducere într-o altă estetică a originalului, aşa cum este Aladdin. Într-o perioadă când numărul de filme şi seriale sunt atât de numeroase, când atenţia publicului este atât de fragmentată, ceea ce face Disney, din lăcomie de bani, este un adevărat suicid creativ. Poate că va funcţiona şi Aladdin va avea încasări de aproape un miliard de dolari (Cartea junglei a încasat 966 de milioane de dolari), dar nu putem saluta tot mai evidenta lipsă de respect a Disney pentru creativitate şi inovaţie.
Este ceva nefericit de desuet în Aladdin. Modul cum personajele încep brusc să cânte părea mult mai firesc în animaţie decât în remake. Giumbuşlucurile duhului şi extraordinarul rol vocal al lui Robin Williams au distrat două generaţii, în timp ce aceleaşi giumbuşlucuri par uneori false şi forţate în interpretarea unui Will Smith. Este extrem de bizar cum un film poate să captiveze şi în acelaşi timp să întristeze, forţând publicul să compare ce este cu ceea ce ar fi putut fi...
Nu regretăm deloc că l-am inclus pe Guy Ritchie pe lista noastră a "regizorilor de serviciu" de la Hollywood, regizori care, după începuturi de carieră promiţătoare şi obţinerea celebrităţii, au devenit nişte simpli executanţi ai unor blockbustere lipsite de originalitate.
