Părerea criticului
… si filmul lui Oliver Stone („Alexander”, despre Al. Macedon) nu inceteaza sa ne-o arate pret de vreo trei ore: marele razboinic a fost indragostit toata viata lui de un barbat, Hefestion si, in ciuda amorului cu nabadai cu sotioara sa „barbara” Roxana, pe acesta l-a iubit cel mai mult – c-asa era-n Grecia.
Si-ntelegem si de ce grecii (ai de-acum, mega-ortodocsi) au strambat din nas la filmul lui Stone: desi singura scena de sex a lui Alexandru e cu o femeie (sotia), ochii lui Colin Farrell (Alex) se scurg numai dupa ai lui Jared Leto (Hefestion): e mai mult s.e.x. torid cele doua perechi de priviri masculine decat intre trupul de pantera neagra al Roxanei (Rosario Dawson) si cel de inger de cartier al lui Alex/Farrell… (Nu-ntelegeti care-i „problema”? Ei bine, ganditi-va ca Sergiu Nicolaescu l-ar fi facut pe Mihai Viteazul amorezat de Sigismund Bathory si-o sa-ntelegeti.)
Din fericire, megalo-epopeea lui Stone nu se opreste la amorurile multiple si complicate ale lui „Megalos Alexandros” (ar mai fi si acela, inca si mai intortocheat, pentru mama sa, Olimpia – dar cu asta grecii sunt mai obisnuiti, vezi Oedip) si, in 173 de minute batute pe muchie, mai avem parte si de cateva scene de batalie care sunt naucitoare. Dar ce spun: una (in a doua jumatate a filmului) este absolut colosala, epocala, ge-ni-a-la: ea contine elefanti indieni, indieni si armata lui Alexandru in – probabil; cu siguranta – cea mai indrazneata extravaganta vizuala semnata Oliver Stone!
E genul de scena-capodopera cu care ramai pentru tot restul vietii tale de cinefil si care rascumpara si tonul didactic al filmului, si jocul talamb al lui Farrell (care seamana cu Alexandru cum seman eu cu Russell Crowe), si aerul de „National Geographic” al locatiilor, si mega-bugetul... Dar ce conteaza, vorb-aia, banii? In doar cateva minute (vreo cinci dintr-un film, cum spuneam, de trei ore fara sapte minute), Stone se dovedeste un regizor mai „beton” decat tot ce-a facut pana acum (ei da, uitati de „Nascuti asasini”!).
Ca toate lucrurile frumoase de pe lumea asta, scena nu poate fi povestita: ea trebuie vazuta. Si re-, si re- si re-...
Si-ntelegem si de ce grecii (ai de-acum, mega-ortodocsi) au strambat din nas la filmul lui Stone: desi singura scena de sex a lui Alexandru e cu o femeie (sotia), ochii lui Colin Farrell (Alex) se scurg numai dupa ai lui Jared Leto (Hefestion): e mai mult s.e.x. torid cele doua perechi de priviri masculine decat intre trupul de pantera neagra al Roxanei (Rosario Dawson) si cel de inger de cartier al lui Alex/Farrell… (Nu-ntelegeti care-i „problema”? Ei bine, ganditi-va ca Sergiu Nicolaescu l-ar fi facut pe Mihai Viteazul amorezat de Sigismund Bathory si-o sa-ntelegeti.)
Din fericire, megalo-epopeea lui Stone nu se opreste la amorurile multiple si complicate ale lui „Megalos Alexandros” (ar mai fi si acela, inca si mai intortocheat, pentru mama sa, Olimpia – dar cu asta grecii sunt mai obisnuiti, vezi Oedip) si, in 173 de minute batute pe muchie, mai avem parte si de cateva scene de batalie care sunt naucitoare. Dar ce spun: una (in a doua jumatate a filmului) este absolut colosala, epocala, ge-ni-a-la: ea contine elefanti indieni, indieni si armata lui Alexandru in – probabil; cu siguranta – cea mai indrazneata extravaganta vizuala semnata Oliver Stone!
E genul de scena-capodopera cu care ramai pentru tot restul vietii tale de cinefil si care rascumpara si tonul didactic al filmului, si jocul talamb al lui Farrell (care seamana cu Alexandru cum seman eu cu Russell Crowe), si aerul de „National Geographic” al locatiilor, si mega-bugetul... Dar ce conteaza, vorb-aia, banii? In doar cateva minute (vreo cinci dintr-un film, cum spuneam, de trei ore fara sapte minute), Stone se dovedeste un regizor mai „beton” decat tot ce-a facut pana acum (ei da, uitati de „Nascuti asasini”!).
Ca toate lucrurile frumoase de pe lumea asta, scena nu poate fi povestita: ea trebuie vazuta. Si re-, si re- si re-...
