Părerea criticului
Cine ar fi crezut? Alien: Romulus oferă o infuzie de sânge proaspăt (la propriu şi la figurat) în longeviva, dar extrem de sinuoasa franciză Alien. Coscris şi regizat de uruguayanul Fede Alvarez (Don't Breathe), sequelul reprezintă o întoarcere la formă a francizei, situându-se, la nivel de eficienţă, aproape de Alien şi Aliens.
Când noile filme ale francizei insistau să completeze mitologia Alien sau, doamne fereşte, să combine xenomorfii cu predatorii, Alvarez trage cartea câştigătoare şi reuşeşte să activeze nostalgia celor care au iubit primele două filme (noi avem cuvinte bune de spus şi despre Alien 3, care oferă câteva cadre cu totul memorabile), dar şi să câştige noi fani francizei, totul din atmosferă şi din respectarea primei reguli (din pâcate atât de des ignorate) a horror-ului: să creezi personaje de care publicului îi pasă.
Acţiunea plasată între evenimentele din Alien şi Aliens are în centrul atenţiei un grup de prieteni adolescenţi prizonieri pe o colonie minieră unde lumina soarelui nu se vede niciodată şi unde coloniştii duc o viaţă la limita sclaviei. Protagoniştii visează la o călătorie spaţială spre o altă colonie cu lumină şi vegetaţie luxuriantă şi şansa le surâde când Tyler (Archie Renaux din foarte bine primitul serial Shadow and Bone) descoperă o staţie spaţială dezafectată ce pluteşte în derivă în apropierea coloniei.
Convins că aici va găsi resursele necesare pentru călătoria mult visată, Tyler îşi ia sora, Kay (Isabela Merced), şi cei mai buni amici, Bjorn (Spike Fearn) şi Navarro (Aileen Wu), şi apelează la Rain (Cailee Spaeny), al cărei android, Andy (David Jonsson), ar putea fi cheia de acces în staţie. Ce nu ştiu protagoniştii este că intră de fapt într-un laborator secret unde corporaţia Weyland-Yutani a făcut experimente pe xenomorfii descoperiţi în primul film. Ce urmează îţi poţi lesne imagina: o răfuială pe viaţă şi pe moarte (mai mult a doua) între personajele umane şi extratereştrii letali.
Dacă stai o clipă să analizezi, Romulus nu este altceva decât primul Alien (grup de oameni versus xenomorfi într-un spaţiu limitat), plus elemente din celelalte filme ale francizei, dar Alvarez dă dovadă de un excelent fler în modul cum împrospătează limitele poveştii şi controlează aşteptările: rezultatul nu doar că îşi ţine publicul pe marginea scaunului de cinema, dar şi convinge ca film de sine stătător al francizei. Şi este ceva de-a dreptul filozofic în modul cum tinerii protagonişti nu visează la altceva decât la lumina soarelui pentru ca visul să li se năruie sub dubla influenţă mortală a unei specii extraterestre şi a planurilor malefice ale unei corporaţii...
Spre deosebire de alte filme ale francizei (mai ales crossover-urile Alien vs. Predator), scenariul chiar investeşte efort în a crea personaje ataşante, care să reprezinte mai mult decât execuţii sumare ce umplu ecranul de sânge. Iar actorii se achită cu brio de sarcini, dintre ei ieşind în evidenţă Spaeny, într-un rol cu trimitere mai mult decât evidentă la Ripley a lui Sigourney Weaver, şi David Jonsson, în cel al androidului Andy, puţin confuz în prioritizarea directivelor sale.
Alien: Romulus nu este filmul perfect (iar fanii puri şi duri îi vor reproşa categoric împrumuturile prea libere şi consistente din Alien), dar este filmul cu cele mai mai multe întorsături de situaţie pe care îl vei vedea anul acesta la cinema. Este şi filmul cu cel mai prost efect special al anului, folosirea neinspirată, nenecesară şi rizibilă a unei versiuni create pe calculator a androidului Ash (Ian Holm). Dar, mereu imprevizibil şi ritmat de un dublu deadline (pe lângă ameninţarea extraterestră, laboratorul spaţial se apropie tot mai mult de o centură de asteroizi), Romulus oferă tensiune, atmosferă şi câteva dintre cele mai demente jump scares (sperieturi care te fac să sari din scaunul de cinema) din istoria recentă a horror-ului.
Când noile filme ale francizei insistau să completeze mitologia Alien sau, doamne fereşte, să combine xenomorfii cu predatorii, Alvarez trage cartea câştigătoare şi reuşeşte să activeze nostalgia celor care au iubit primele două filme (noi avem cuvinte bune de spus şi despre Alien 3, care oferă câteva cadre cu totul memorabile), dar şi să câştige noi fani francizei, totul din atmosferă şi din respectarea primei reguli (din pâcate atât de des ignorate) a horror-ului: să creezi personaje de care publicului îi pasă.
Acţiunea plasată între evenimentele din Alien şi Aliens are în centrul atenţiei un grup de prieteni adolescenţi prizonieri pe o colonie minieră unde lumina soarelui nu se vede niciodată şi unde coloniştii duc o viaţă la limita sclaviei. Protagoniştii visează la o călătorie spaţială spre o altă colonie cu lumină şi vegetaţie luxuriantă şi şansa le surâde când Tyler (Archie Renaux din foarte bine primitul serial Shadow and Bone) descoperă o staţie spaţială dezafectată ce pluteşte în derivă în apropierea coloniei.
Convins că aici va găsi resursele necesare pentru călătoria mult visată, Tyler îşi ia sora, Kay (Isabela Merced), şi cei mai buni amici, Bjorn (Spike Fearn) şi Navarro (Aileen Wu), şi apelează la Rain (Cailee Spaeny), al cărei android, Andy (David Jonsson), ar putea fi cheia de acces în staţie. Ce nu ştiu protagoniştii este că intră de fapt într-un laborator secret unde corporaţia Weyland-Yutani a făcut experimente pe xenomorfii descoperiţi în primul film. Ce urmează îţi poţi lesne imagina: o răfuială pe viaţă şi pe moarte (mai mult a doua) între personajele umane şi extratereştrii letali.
Dacă stai o clipă să analizezi, Romulus nu este altceva decât primul Alien (grup de oameni versus xenomorfi într-un spaţiu limitat), plus elemente din celelalte filme ale francizei, dar Alvarez dă dovadă de un excelent fler în modul cum împrospătează limitele poveştii şi controlează aşteptările: rezultatul nu doar că îşi ţine publicul pe marginea scaunului de cinema, dar şi convinge ca film de sine stătător al francizei. Şi este ceva de-a dreptul filozofic în modul cum tinerii protagonişti nu visează la altceva decât la lumina soarelui pentru ca visul să li se năruie sub dubla influenţă mortală a unei specii extraterestre şi a planurilor malefice ale unei corporaţii...
Spre deosebire de alte filme ale francizei (mai ales crossover-urile Alien vs. Predator), scenariul chiar investeşte efort în a crea personaje ataşante, care să reprezinte mai mult decât execuţii sumare ce umplu ecranul de sânge. Iar actorii se achită cu brio de sarcini, dintre ei ieşind în evidenţă Spaeny, într-un rol cu trimitere mai mult decât evidentă la Ripley a lui Sigourney Weaver, şi David Jonsson, în cel al androidului Andy, puţin confuz în prioritizarea directivelor sale.
Alien: Romulus nu este filmul perfect (iar fanii puri şi duri îi vor reproşa categoric împrumuturile prea libere şi consistente din Alien), dar este filmul cu cele mai mai multe întorsături de situaţie pe care îl vei vedea anul acesta la cinema. Este şi filmul cu cel mai prost efect special al anului, folosirea neinspirată, nenecesară şi rizibilă a unei versiuni create pe calculator a androidului Ash (Ian Holm). Dar, mereu imprevizibil şi ritmat de un dublu deadline (pe lângă ameninţarea extraterestră, laboratorul spaţial se apropie tot mai mult de o centură de asteroizi), Romulus oferă tensiune, atmosferă şi câteva dintre cele mai demente jump scares (sperieturi care te fac să sari din scaunul de cinema) din istoria recentă a horror-ului.
