O drama spaniola , plina de semnificatii , care nu iti da totul mura-n gura.Superb.
manina
pe 25 Noiembrie 2011 12:21
Mergand sa vad aceasta drama despre viata si moarte am descoperit cu placere note de ironie si umor subtil. Filmul pare simplu si liniar dar realizezi ca este plin de semnificatii. Prima parte in care Marcela si Amador se descopera este savuroasa si mi-ar fi placut sa vad mai multe scene cu ei, daca povestea filmului nu s-ar fi concentrat pe reactia Marcelei in fata mortii batranului si a noii vieti care vrea sa-si faca loc. Da o sansa filmului. Merita.
Anormal de puţini oameni de film sunt pe deplin conştienţi de un fapt elementar, pe care ar trebui să-l cunoască toată lumea (mă rog, lumea cineaştilor): unul dintre factorii principali care duc înainte un film este alegerea - fiind aproape obligatoriu ca, în punctele cheie, personajele sa se confrunte cu câte o dilemă dificilă, de a cărei rezolvare va depinde continuarea acţiunii. Fără a intra acum în detalii, vă recomand să alegeţi câteva titluri pe care le cunoaşteţi bine, şi sigur veţi găsi destule exemple concludente. În cazul lui "Amador", Fernando Leon de Aranoa merge şi mai departe, organizându-şi întregul film în jurul unei alegeri majore centrale - configurată cât se poate de simplu: o tânără în criză de bani, Marcela, îşi găseşte o slujbă temporară care-i va rezolva toate problemele: îngrijirea unui bătrân bolnav, imobilizat la pat, peste vară, în absenţa familiei. Aşa cum şi era de aşteptat, bătrânul (Amador cel din titlu) moarte subit după scurt timp, punând-o în faţa unei dileme evidente: să anunţe decesul, pierzând banii pe care conta, sau să mai tergiverseze cumva, până-i va primi? Desigur, protagonista alege a doua variantă - de aici pornind adevărata ei poveste.
O poveste construită cât se poate de simplu, pe canavaua micilor probleme inevitabile care apar în urma deciziei sale - nesăbuite...? Legitime...? Cu tact, Aranoa evită să dea sentinţe, rezumându-se să expună limpede toate datele, pentru a lăsa orice judecată la latitudinea spectatorului. Atitudinea lui s-ar fi justificat întru totul, dacă povestea nu era tarată de câteva hibe grave de credibilitate. Culmea, scenariul ca atare chiar are o structură cât se poate de corectă - şi, mai mult decât atât, inventivă. Pe axa unei paradigme dramaturgice clasice, micile accidente fireşti ale povestirii survin în moduri neaşteptate, iar răsturnarea din final este cu adevărat surprinzătoare. Problema, însă, stă în credibilitate. Pe cât de scrupulos e Aranoa la nivelul soluţiilor de detaliu, pe atât de descoperit se relevă în planul unei dezvoltări complete a dramei interioare, privind atât motivaţiile, cât şi evoluţia atitudinilor şi a stărilor - în majoritate, schiţate corect, dar incomplet, faţă de o situaţie atât de gravă şi greu suportabilă. Oricum, dacă în cazul Marcelei lucrurile se mai salvează cumva, prin consistenţa personajului şi a backstory-ului care determină totul, reacţia din final a rudelor revenite din vacanţă rămâne complet în aer - cu atât mai mult, cu cât reiese că descoperiseră de mult adevărul şi totuşi aşteptaseră să vadă... ce? Unde se va ajunge? Câtă vreme din partea protagonistei era de înţeles o asemenea atitudine extremă, fiica şi ginerele lui Amador, abia schiţaţi ca personaje, nu-şi susţin prin nimic pasivitatea - ce om normal şi-ar lăsa tatăl să zacă mort în casă cu zilele, în toiul verii, numai fiindcă asta poate fi luată ca o teoretică "prelungire a vieţii dincolo de moarte"? Ba încă, în final o mai şi felicită pe Marcela, o răsplătesc şi, culmea, o invită... să continue! (Nu se specifică în ce sens anume: să-i mai ţină companie mortului alte câteva luni, sau doar să continue jocul, în apartament, după ridicarea lui?) Deşi, în condiţiile încărcăturii dramatice acumulate, deznodământul apare ca o binevenită eliberare, s-ar fi impus o formulă mai ingenioasă - dacă nu în privinţa faptelor, cel puţin într-a motivaţiilor (ceea ce, categoric, ar fi fost mult mai greu).
Ca să mântuim cu observaţiile critice, se mai remarcă şi supralicitarea mult prea ostentativă a unor motive metaforice - începând cu jocul de puzzle, reiterat insistent atât ca atare, cât şi indirect (reconstituirea fotografiei compromiţătoare) ca să-i fie neapărat clare valenţele simbolice. Dezamăgirea pricinuită de Nelson nu e nici ea atât de neprevăzută pe cât s-ar fi cuvenit (mai ales că fusese "telefonată" în secvenţa cu aducerea frigiderului - care s-ar fi vrut un fel de puşcă cehoviană), iar pe de altă parte, rezolvările inevitabilelor probleme ivite sunt tratate prea expeditiv - mai ales cele două intervenţii ale vecinului deranjat de miros, care nu fac decât să se repete.
În mod plăcut surprinzător, apare cu atât mai semnificativ faptul că, dincolo de toate aceste hibe scenaristice, Aranoa îşi salvează filmul, ba chiar îl ridică apreciabil, prin regie. Efectiv, lucrul cu actorii, flerul narativ şi arta de a mânui aparatul umplu cu substanţă orice goluri, făcând ca povestea să devină, dacă nu sută la sută veridică, în orice caz captivantă şi profund emoţionantă. Câtă vreme eludarea unor factori obligatorii la nivel dramaturgic era extrem de discutabilă, regia se distinge prin aplicarea pe deplin reuşită a principiului "less is more". Folosind economic dialogurile, acţiunile şi amănuntele, Aranoa obţine o naraţiune condusă dens şi extrem de tensionată. Spaţiul apartamentului fatidic devine incredibil de complex, speculat la maximum prin compoziţii de mizanscenă, direcţii de privire, încadraturi şi mişcări de cameră atent concepute, generând o încordare crescândă atât de puternică, încât cele mai mărunte incidente (o sonerie, un apel telefonic, o bătaie în uşă, un obiect care cade cu zgomot) ne fac să tresărim - în repetate rânduri. Faptul că evită aproape total să filmeze forma acoperită cu un cearşaf a defunctului (cred că apare doar în vreo trei cadre) îi potenţează şi mai mult prezenţa - inclusiv pe direcţia sugestiei de "viaţă în suspensie" care constituie, în fond, miza principală a filmului. Una dintre cele mai impresionante secvenţe (în pofida didacticismului ei cam explicativ) este cea a raportului dintre Amador (încă viu) şi pruncul nenăscut (şi neştiut de nimeni) al Marcelei, Se mai reţine şi strania relaţie cu Puri, prostituata... purie şi lipsită de orice vulgaritate ieftină, care se prezintă cu conştiinciozitate la datorie (strict manuală) în fiecare joi, ca pentru un tratament medical - cum şi sugerează Aranoa, cu parşivitate inteligentă, la prima ei apariţie. Contribuie şi interpretarea subtilă a lui Fanny de Castro, nominalizată pentru rol secundar feminin.
Indiscutabil, însă, la compartimentul actorie aportul decisiv se revendică de la Magaly Solier, o actriţă de maximă expresivitate, capabilă să transmită cele mai profunde şi mobile stări cu ajutorul unui arsenal fizinomic redus la minimum - de la un moment dat, chiar te ajunge tentaţia de a-i urmări cu atenţie "jocul de scenă", spre a observa suita abia perceptibilă de nuanţe infinitesimale ce i se succed pe chip şi în ochi, mult prea fine ca să poată fi premeditate sau strict tehnice. În cele câteva secvenţe ale sale, Celso Bugallo îi dă replica într-un stil la fel de minimalist şi sobru, reuşind să impună o personalitate umană capabilă de a se susţine şi după moarte. Peste prestaţiile lor, şi imaginea realist-poetică a lui Ramiro Civita, se aştern fluent (deşi de multe ori cam pleonastic, "spunând ceea ce se vede şi cu ochiul liber"), acordurile muzicale ale lui Lucio Godoy - genul de partitură care ţi se întipăreşte în memorie până după genericul fimal. În ultimă instanţă, e un film de conţinut cu totul aparte, căruia nu-i lipsea decât puţin, la nivel conceptual, pentru a-şi adjudeca cel puţin unul dintre cele trei premii la care a fost nominalizat - culmea, toate trei pentru actori, cărora chiar nu li se poate reproşa nimic. În bună măsură, ca şi regiei, de altfel.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
2 noiembrie, 2011, h. 20:30-22:17
Bucureşti, România
dragonfly_drk
pe 01 Iulie 2011 11:19
Intr-o lume dominata de un caracter cenusiu-amarui, in care lupta pentru supravieturie si pentru o viata mai buna primeaza, isi face simtita “evolutia” in plan spiritual, mental, “interior” o tanara fata. La inceputul unui nou drum, usor dulce dar amarui, dorinta de “afirmare” si instinctul matern ne releva modul in care oamenii reactioneaza in cele mai bizare, si totusi normale, situatii. Reactiile in fata mortii sunt de necontrolat. Ele sunt semnatura personalitatii si gandurilor pline de disperare, frica, emotie, care ne cuprind in momentul fatal. Si ai crede ca e moral sa faci ceea ce este bine insa nimeni nu intelege ce e bine pentru cei din jur.
Sunt sigura ca majoritatea celor care au vizionat filmul au ramas la sfarsit cu un gust amar. Au fost dezamagiti si au criticat decizia Marcelei in urma mortii lui Amador. Insa decizia a fost o urmare a unei lupte interioare de neimaginat. Iar instinctul de conservare a invins, pentru ca mai apoi, intocmai ca un infractor desavarsit, Marcela sa reuseasca sa isi ascunda secretul cu un talent demn de invidiat. Pana cand, se produce “dezastrul”. Insa, doar la inceput, pentru ca, ironic, finalul filmului (un final care te ia prin surprindere) se vrea a fi unul fericit. Desigur, fericit cu ghilimelele de rigoare daca stam sa ne gandim ca intregul film se bazeaza pe incrcarea disperata de a te agata de o singura sansa si de a profita de ea, chiar daca sansa aceea va da nastere unei imoralitati puternice.
E interesanta evolutia personajului principal de-a lungul filmului. Daca la inceput era marcata de aflarea vestii ca va avea un copil si se lupta pentru un trai mai bun, la sfarsit, ea ne demonstreaza ca exista viata dupa moarte… iar decesul nu inseamna intotdeauna un capat de drum.
Insa filmul nu e doar o arta in sine. E o intrebare adresata tuturor.
“Ce ai face daca?”
Iar eu, sincer, probabil ca as face acelasi lucru.
Regia umple lacunele scenariului
*** ATENŢIE!!! Conţine spoilere! ***
Anormal de puţini oameni de film sunt pe deplin conştienţi de un fapt elementar, pe care ar trebui să-l cunoască toată lumea (mă rog, lumea cineaştilor): unul dintre factorii principali care duc înainte un film este alegerea - fiind aproape obligatoriu ca, în punctele cheie, personajele sa se confrunte cu câte o dilemă dificilă, de a cărei rezolvare va depinde continuarea acţiunii. Fără a intra acum în detalii, vă recomand să alegeţi câteva titluri pe care le cunoaşteţi bine, şi sigur veţi găsi destule exemple concludente. În cazul lui "Amador", Fernando Leon de Aranoa merge şi mai departe, organizându-şi întregul film în jurul unei alegeri majore centrale - configurată cât se poate de simplu: o tânără în criză de bani, Marcela, îşi găseşte o slujbă temporară care-i va rezolva toate problemele: îngrijirea unui bătrân bolnav, imobilizat la pat, peste vară, în absenţa familiei. Aşa cum şi era de aşteptat, bătrânul (Amador cel din titlu) moarte subit după scurt timp, punând-o în faţa unei dileme evidente: să anunţe decesul, pierzând banii pe care conta, sau să mai tergiverseze cumva, până-i va primi? Desigur, protagonista alege a doua variantă - de aici pornind adevărata ei poveste.
O poveste construită cât se poate de simplu, pe canavaua micilor probleme inevitabile care apar în urma deciziei sale - nesăbuite...? Legitime...? Cu tact, Aranoa evită să dea sentinţe, rezumându-se să expună limpede toate datele, pentru a lăsa orice judecată la latitudinea spectatorului. Atitudinea lui s-ar fi justificat întru totul, dacă povestea nu era tarată de câteva hibe grave de credibilitate. Culmea, scenariul ca atare chiar are o structură cât se poate de corectă - şi, mai mult decât atât, inventivă. Pe axa unei paradigme dramaturgice clasice, micile accidente fireşti ale povestirii survin în moduri neaşteptate, iar răsturnarea din final este cu adevărat surprinzătoare. Problema, însă, stă în credibilitate. Pe cât de scrupulos e Aranoa la nivelul soluţiilor de detaliu, pe atât de descoperit se relevă în planul unei dezvoltări complete a dramei interioare, privind atât motivaţiile, cât şi evoluţia atitudinilor şi a stărilor - în majoritate, schiţate corect, dar incomplet, faţă de o situaţie atât de gravă şi greu suportabilă. Oricum, dacă în cazul Marcelei lucrurile se mai salvează cumva, prin consistenţa personajului şi a backstory-ului care determină totul, reacţia din final a rudelor revenite din vacanţă rămâne complet în aer - cu atât mai mult, cu cât reiese că descoperiseră de mult adevărul şi totuşi aşteptaseră să vadă... ce? Unde se va ajunge? Câtă vreme din partea protagonistei era de înţeles o asemenea atitudine extremă, fiica şi ginerele lui Amador, abia schiţaţi ca personaje, nu-şi susţin prin nimic pasivitatea - ce om normal şi-ar lăsa tatăl să zacă mort în casă cu zilele, în toiul verii, numai fiindcă asta poate fi luată ca o teoretică "prelungire a vieţii dincolo de moarte"? Ba încă, în final o mai şi felicită pe Marcela, o răsplătesc şi, culmea, o invită... să continue! (Nu se specifică în ce sens anume: să-i mai ţină companie mortului alte câteva luni, sau doar să continue jocul, în apartament, după ridicarea lui?) Deşi, în condiţiile încărcăturii dramatice acumulate, deznodământul apare ca o binevenită eliberare, s-ar fi impus o formulă mai ingenioasă - dacă nu în privinţa faptelor, cel puţin într-a motivaţiilor (ceea ce, categoric, ar fi fost mult mai greu).
Ca să mântuim cu observaţiile critice, se mai remarcă şi supralicitarea mult prea ostentativă a unor motive metaforice - începând cu jocul de puzzle, reiterat insistent atât ca atare, cât şi indirect (reconstituirea fotografiei compromiţătoare) ca să-i fie neapărat clare valenţele simbolice. Dezamăgirea pricinuită de Nelson nu e nici ea atât de neprevăzută pe cât s-ar fi cuvenit (mai ales că fusese "telefonată" în secvenţa cu aducerea frigiderului - care s-ar fi vrut un fel de puşcă cehoviană), iar pe de altă parte, rezolvările inevitabilelor probleme ivite sunt tratate prea expeditiv - mai ales cele două intervenţii ale vecinului deranjat de miros, care nu fac decât să se repete.
În mod plăcut surprinzător, apare cu atât mai semnificativ faptul că, dincolo de toate aceste hibe scenaristice, Aranoa îşi salvează filmul, ba chiar îl ridică apreciabil, prin regie. Efectiv, lucrul cu actorii, flerul narativ şi arta de a mânui aparatul umplu cu substanţă orice goluri, făcând ca povestea să devină, dacă nu sută la sută veridică, în orice caz captivantă şi profund emoţionantă. Câtă vreme eludarea unor factori obligatorii la nivel dramaturgic era extrem de discutabilă, regia se distinge prin aplicarea pe deplin reuşită a principiului "less is more". Folosind economic dialogurile, acţiunile şi amănuntele, Aranoa obţine o naraţiune condusă dens şi extrem de tensionată. Spaţiul apartamentului fatidic devine incredibil de complex, speculat la maximum prin compoziţii de mizanscenă, direcţii de privire, încadraturi şi mişcări de cameră atent concepute, generând o încordare crescândă atât de puternică, încât cele mai mărunte incidente (o sonerie, un apel telefonic, o bătaie în uşă, un obiect care cade cu zgomot) ne fac să tresărim - în repetate rânduri. Faptul că evită aproape total să filmeze forma acoperită cu un cearşaf a defunctului (cred că apare doar în vreo trei cadre) îi potenţează şi mai mult prezenţa - inclusiv pe direcţia sugestiei de "viaţă în suspensie" care constituie, în fond, miza principală a filmului. Una dintre cele mai impresionante secvenţe (în pofida didacticismului ei cam explicativ) este cea a raportului dintre Amador (încă viu) şi pruncul nenăscut (şi neştiut de nimeni) al Marcelei, Se mai reţine şi strania relaţie cu Puri, prostituata... purie şi lipsită de orice vulgaritate ieftină, care se prezintă cu conştiinciozitate la datorie (strict manuală) în fiecare joi, ca pentru un tratament medical - cum şi sugerează Aranoa, cu parşivitate inteligentă, la prima ei apariţie. Contribuie şi interpretarea subtilă a lui Fanny de Castro, nominalizată pentru rol secundar feminin.
Indiscutabil, însă, la compartimentul actorie aportul decisiv se revendică de la Magaly Solier, o actriţă de maximă expresivitate, capabilă să transmită cele mai profunde şi mobile stări cu ajutorul unui arsenal fizinomic redus la minimum - de la un moment dat, chiar te ajunge tentaţia de a-i urmări cu atenţie "jocul de scenă", spre a observa suita abia perceptibilă de nuanţe infinitesimale ce i se succed pe chip şi în ochi, mult prea fine ca să poată fi premeditate sau strict tehnice. În cele câteva secvenţe ale sale, Celso Bugallo îi dă replica într-un stil la fel de minimalist şi sobru, reuşind să impună o personalitate umană capabilă de a se susţine şi după moarte. Peste prestaţiile lor, şi imaginea realist-poetică a lui Ramiro Civita, se aştern fluent (deşi de multe ori cam pleonastic, "spunând ceea ce se vede şi cu ochiul liber"), acordurile muzicale ale lui Lucio Godoy - genul de partitură care ţi se întipăreşte în memorie până după genericul fimal. În ultimă instanţă, e un film de conţinut cu totul aparte, căruia nu-i lipsea decât puţin, la nivel conceptual, pentru a-şi adjudeca cel puţin unul dintre cele trei premii la care a fost nominalizat - culmea, toate trei pentru actori, cărora chiar nu li se poate reproşa nimic. În bună măsură, ca şi regiei, de altfel.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
2 noiembrie, 2011, h. 20:30-22:17
Bucureşti, România
Sunt sigura ca majoritatea celor care au vizionat filmul au ramas la sfarsit cu un gust amar. Au fost dezamagiti si au criticat decizia Marcelei in urma mortii lui Amador. Insa decizia a fost o urmare a unei lupte interioare de neimaginat. Iar instinctul de conservare a invins, pentru ca mai apoi, intocmai ca un infractor desavarsit, Marcela sa reuseasca sa isi ascunda secretul cu un talent demn de invidiat. Pana cand, se produce “dezastrul”. Insa, doar la inceput, pentru ca, ironic, finalul filmului (un final care te ia prin surprindere) se vrea a fi unul fericit. Desigur, fericit cu ghilimelele de rigoare daca stam sa ne gandim ca intregul film se bazeaza pe incrcarea disperata de a te agata de o singura sansa si de a profita de ea, chiar daca sansa aceea va da nastere unei imoralitati puternice.
E interesanta evolutia personajului principal de-a lungul filmului. Daca la inceput era marcata de aflarea vestii ca va avea un copil si se lupta pentru un trai mai bun, la sfarsit, ea ne demonstreaza ca exista viata dupa moarte… iar decesul nu inseamna intotdeauna un capat de drum.
Insa filmul nu e doar o arta in sine. E o intrebare adresata tuturor.
“Ce ai face daca?”
Iar eu, sincer, probabil ca as face acelasi lucru.