Părerea criticului
Lui Mircea Daneliuc nu i-a fost deloc usor sa termine acest film, dar s-a razbunat: nici spectatorului nu-i e usor sa reziste pana la capat.
Cel mai recent film al lui Mircea Daneliuc, Ambasadori, cautam patrie, este ca unul dintre oamenii aceia cu ochii rataciti, trasaturile vraiste si parul incalcit, care uneori iti ies in cale intre Romana si Universitate, urlandu-si adevarul despre revolutie, teroristi, hoti etc., si nu reusesc decat sa te indeparteze de ei si de adevarul lor.
Si dureaza mai mult decat drumul dintre Romana si Universitate: dureaza aproape doua ore, ceea ce, dupa socoteala mea, inseamna cu patru-cinci ore mai mult decat ar fi trebuit sa dureze. Cum se intampla de obicei cu astfel de filme, unii vor spune ca babilonia de pe ecran (in care se arunca revolutionari adevarati si falsi, afaceristi sirieni si chinezi, un ambasador african abandonat, recuperatori, microbisti, teroristi, trupe antitero) este o viziune intransigenta, incomoda, legitima din punct de vedere estetic, asupra unei lumi in care dereglarea e regula jocului; vor spune ca, daca nu suntem in stare sa suportam teatrul cruzimii lui Daneliuc, nu suntem demni de mantuire.
E un argument ciudat ce sugereaza ca arta trebuie sa fie un fel de pedeapsa pentru spectator. Dar atunci cand e vorba, pur si simplu, despre teatru prost, ce rost mai are sa te lasi pedepsit? Oare, in cazul acesta, tot tu esti cel care are nevoie de mantuire? Filmul e agitat, dar nu exista prea multa energie autentica in convulsiile sale, nu exista forta in viziunea sa; dereglarea nu-ti inspira decat dorinta de a schimba canalul. Ar putea sa se cheme Istericale, cautam pretext. Si i s-ar putea raspunde: "Spectatori, cautam film".
Cel mai recent film al lui Mircea Daneliuc, Ambasadori, cautam patrie, este ca unul dintre oamenii aceia cu ochii rataciti, trasaturile vraiste si parul incalcit, care uneori iti ies in cale intre Romana si Universitate, urlandu-si adevarul despre revolutie, teroristi, hoti etc., si nu reusesc decat sa te indeparteze de ei si de adevarul lor.
Si dureaza mai mult decat drumul dintre Romana si Universitate: dureaza aproape doua ore, ceea ce, dupa socoteala mea, inseamna cu patru-cinci ore mai mult decat ar fi trebuit sa dureze. Cum se intampla de obicei cu astfel de filme, unii vor spune ca babilonia de pe ecran (in care se arunca revolutionari adevarati si falsi, afaceristi sirieni si chinezi, un ambasador african abandonat, recuperatori, microbisti, teroristi, trupe antitero) este o viziune intransigenta, incomoda, legitima din punct de vedere estetic, asupra unei lumi in care dereglarea e regula jocului; vor spune ca, daca nu suntem in stare sa suportam teatrul cruzimii lui Daneliuc, nu suntem demni de mantuire.
E un argument ciudat ce sugereaza ca arta trebuie sa fie un fel de pedeapsa pentru spectator. Dar atunci cand e vorba, pur si simplu, despre teatru prost, ce rost mai are sa te lasi pedepsit? Oare, in cazul acesta, tot tu esti cel care are nevoie de mantuire? Filmul e agitat, dar nu exista prea multa energie autentica in convulsiile sale, nu exista forta in viziunea sa; dereglarea nu-ti inspira decat dorinta de a schimba canalul. Ar putea sa se cheme Istericale, cautam pretext. Si i s-ar putea raspunde: "Spectatori, cautam film".
