Părerea criticului
Zilele trecute, American Fiction îşi transforma una dintre cele cinci nominalizări la Oscar (inclusiv la Cel mai bun film şi Cel mai bun actor principal) într-o statuetă: regizorul debutant şi scenaristul Cord Jefferson a primit statueta pentru Cel mai bun scenariu original. Într-o perioadă când poveştile prefabricate, sequel-urile şi francizele domină cinema-ul, să câştigi această statuetă este mai mult decât important, pentru că celebrează ceva ce Hollywood-ul pune adesea pe locul secund, anume o poveste curajoasă şi captivantă.
Şi puţine pot fi poveştile mai curajoase, incomode şi actuale decât cea din American Fiction: un scriitor apreciat, Thelonius "Monk" Ellison (Jeffrey Wright), este tot mai excedat de faptul că romanele sale sunt judecate mai întâi prima prisma rasei sale (Monk este de culoare) şi abia apoi prin prisma valorii lor. Enervat de fenomenalul succes al Sintarei Golden (Issa Rae, pe care poate o ştii din hitul HBO Insecure), o autoare care s-a bucurat de o viaţă îndestulată, dar care insistă să exploreze în cărţile ei aşa-numita "traumă afro-americană", Monk îşi creează un alter ego, acela al unui evadat din închisoare care îşi spune povestea într-o carte plină de greşeli de gramatică, "My Pafology". Spre şocul lui Monk, cele mai prestigioase edituri încep să se bată pe "My Pafology" şi curând intră pe fir şi Hollywood-ul cu o ofertă de ecranizare...
Inspirat de romanul "Erasure", publicat în 2001 de Percival Everett, American Fiction arată că, două decenii mai târziu, problematica este mai actuală ca niciodată. Sunt destule filme americane tributare "salvatorului alb", în care acţiunile unui protagonist caucazian salvează sau influenţează în bine viaţa unor personaje de culoare. Exemple (multe premiate cu Oscar) sunt destule, de la Dangerous Minds, în care profesoara interpretată de Michelle Pfeiffer deschide minţile şi inimile elevilor ei din ghetou, la The Help, în care Emma Stone influenţează pozitiv viaţa menajerelor de culoare din orăşelul ei din sudul american.
Reproşul care i se aduce acestui tip de cinema este faptul că cel mai adesea personajele de culoare sunt prezentate ca o masă amorfă, lipsită de voinţă şi dominată de resemnare, care are nevoie de entuziasmul caucazian pentru a reveni la viaţă şi acţiune... American Fiction completează această imagine trunchiată asupra comunităţii negre, arătând cu degetul aşteptările pe care establishment-ul caucazian îl are de la autorii, scenariştii şi regizorii afro-americani, care insistă să ceară de la ei poveşti "de culoare", menite să activeze cine ştie ce penitenţă acel establishment are nevoie, conştient sau nu, pentru a vindeca vina sclavagismului...
Nu vreau să scriu mai multe despre American Fiction, pentru a nu da spoilere. Filmul parcurge şi câteva provocări personale ale lui Monk, de la mama (Leslie Uggams) suferindă de demenţă la fratele (Sterling K. Brown, nominalizat pentru Cel mai bun actor în rol secundar) a cărui existenţă e în derivă după divorţ. Din păcate parcursul profesional al eroului este mai puţin interesant decât cel personal, dar împreună cele două creează portretul unui bărbat prizonier într-o frustrantă cuşcă în care gratiile sunt de fapt aşteptările celorlalţi, gratii ce nu pot fi distruse decât în urma unui act decisiv şi categoric.
Dincolo de American Fiction, am asistat recent la o mostră de rasism internalizat îndreptat împotriva unui celebru regizor francez de culoare. La o conversaţie în patru cu acest regizor, două jurnaliste de vârsta a treia din Italia şi Polonia, în loc să pună întrebări despre noul film al regizorului, îl pisau pe acesta cu întrebări despre cum a fost posibil parcursul său, dintr-un ghetou din apropierea Parisului până la statutul de regizor premiat la Cannes. A te mira la nesfârşit că o persoană de culoare îşi poate depăşi condiţia, prin muncă şi talent incontestabil, este tot o formă de rasism, ca şi aşteptarea ca acest regizor să facă şi în viitor doar filme despre imigranţii de culoare de ghetourile pariziene...
American Fiction reuşeşte, în cel mai convingător mod cu putinţă, să ne provoace în a ne reevalua aşteptările despre cineva pornind exclusiv de culoarea pielii sale.
Şi puţine pot fi poveştile mai curajoase, incomode şi actuale decât cea din American Fiction: un scriitor apreciat, Thelonius "Monk" Ellison (Jeffrey Wright), este tot mai excedat de faptul că romanele sale sunt judecate mai întâi prima prisma rasei sale (Monk este de culoare) şi abia apoi prin prisma valorii lor. Enervat de fenomenalul succes al Sintarei Golden (Issa Rae, pe care poate o ştii din hitul HBO Insecure), o autoare care s-a bucurat de o viaţă îndestulată, dar care insistă să exploreze în cărţile ei aşa-numita "traumă afro-americană", Monk îşi creează un alter ego, acela al unui evadat din închisoare care îşi spune povestea într-o carte plină de greşeli de gramatică, "My Pafology". Spre şocul lui Monk, cele mai prestigioase edituri încep să se bată pe "My Pafology" şi curând intră pe fir şi Hollywood-ul cu o ofertă de ecranizare...
Inspirat de romanul "Erasure", publicat în 2001 de Percival Everett, American Fiction arată că, două decenii mai târziu, problematica este mai actuală ca niciodată. Sunt destule filme americane tributare "salvatorului alb", în care acţiunile unui protagonist caucazian salvează sau influenţează în bine viaţa unor personaje de culoare. Exemple (multe premiate cu Oscar) sunt destule, de la Dangerous Minds, în care profesoara interpretată de Michelle Pfeiffer deschide minţile şi inimile elevilor ei din ghetou, la The Help, în care Emma Stone influenţează pozitiv viaţa menajerelor de culoare din orăşelul ei din sudul american.
Reproşul care i se aduce acestui tip de cinema este faptul că cel mai adesea personajele de culoare sunt prezentate ca o masă amorfă, lipsită de voinţă şi dominată de resemnare, care are nevoie de entuziasmul caucazian pentru a reveni la viaţă şi acţiune... American Fiction completează această imagine trunchiată asupra comunităţii negre, arătând cu degetul aşteptările pe care establishment-ul caucazian îl are de la autorii, scenariştii şi regizorii afro-americani, care insistă să ceară de la ei poveşti "de culoare", menite să activeze cine ştie ce penitenţă acel establishment are nevoie, conştient sau nu, pentru a vindeca vina sclavagismului...
Nu vreau să scriu mai multe despre American Fiction, pentru a nu da spoilere. Filmul parcurge şi câteva provocări personale ale lui Monk, de la mama (Leslie Uggams) suferindă de demenţă la fratele (Sterling K. Brown, nominalizat pentru Cel mai bun actor în rol secundar) a cărui existenţă e în derivă după divorţ. Din păcate parcursul profesional al eroului este mai puţin interesant decât cel personal, dar împreună cele două creează portretul unui bărbat prizonier într-o frustrantă cuşcă în care gratiile sunt de fapt aşteptările celorlalţi, gratii ce nu pot fi distruse decât în urma unui act decisiv şi categoric.
Dincolo de American Fiction, am asistat recent la o mostră de rasism internalizat îndreptat împotriva unui celebru regizor francez de culoare. La o conversaţie în patru cu acest regizor, două jurnaliste de vârsta a treia din Italia şi Polonia, în loc să pună întrebări despre noul film al regizorului, îl pisau pe acesta cu întrebări despre cum a fost posibil parcursul său, dintr-un ghetou din apropierea Parisului până la statutul de regizor premiat la Cannes. A te mira la nesfârşit că o persoană de culoare îşi poate depăşi condiţia, prin muncă şi talent incontestabil, este tot o formă de rasism, ca şi aşteptarea ca acest regizor să facă şi în viitor doar filme despre imigranţii de culoare de ghetourile pariziene...
American Fiction reuşeşte, în cel mai convingător mod cu putinţă, să ne provoace în a ne reevalua aşteptările despre cineva pornind exclusiv de culoarea pielii sale.
