Amour (2012)

E frumos sa il privesti cand ai 25 de ani ca pe un spectacol, mama mea care are 85 de ani a spus sa schimb canalul asa de tare a marcat-o.

A 36-a propunere pentru Academia de Film Americană, la categoria de cel mai bun film străin, din partea Austriei.
Câștigător.

O drama psihologica dusa pana la extrem si..."necunoscut", o provocare permanenta, ideologica si materiala, o invitatie clara spre o meditatie pura si asumata, care, in cele din urma, castiga procesul constiintei, al dragostei romantice si al sinceritatii absolute...!

Impresionant...Filmul a fost încununat cu Oscar la categoria cel mai bun film străin...

Nu il pot compara cu Panglica alba pt.ca nu se poate face comparatia
Este un film supraestimat si nu inteleg cum de a luat atatea premii.Actorii au jucat bine.

mereu imi spun ca nu ma mai uit la filme frantuzesti......mereu uit !

apartamente dezvantaje = crima

spoiler
de gradul 1

a fost la TVR 2
Duminică, 01 Oct 17 22:10

Cât de cumplit e să vezi suferința cauzată de boală, dar mult mai cumplit e să vezi suferința cauzată de bătrânețe pentru că, spre deosebire de boală, bătrânețea e ireversibilă. Fiecare zi care trece ne slăbește elasticitatea vaselor de sânge, ne înfundă organele corpului cu reziduuri, ne slăbește forța încheieturilor, făcând să ne îndreptăm tot mai mult către moarte.

Conceput minimalist, ”Amour” este un film ce prezintă degenerarea fizică și mentală a omului, într-un mod realist rece, ateizat, tipic occidental. Nu există leac pentru bătrânețe, așa că oamenii privesc neputincioși agonia persoanei iubite, încercând să-i aline ultimele zile sau săptămâni de viață. ”Va merge la fel de rău, apoi din rău în mai rău, iar într-o zi totul se va sfârși”, cumplit de adevărat, cumplit de trist, fără speranță.

Acțiunea filmului se desfășoară în întregime (cu o singură excepție) într-un apartament de bloc, semnificând restrângerea tot mai mare a orizontului așteptării. Nu mai există speranță în viitor, iar din acest moment lumea exterioară nu mai prezintă importanță. Spațiul se reduce treptat: apartamentul, camera, patul pentru ca să se limiteze în cele din urmă la un sicriu îngust sau la o urnă. Este sfârșitul așteptat al omului ce face parte dintr-o lume desacralizată, fără rude, fără prieteni, doar cu un singur însoțitor speriat pentru că-și vede propriul sfârșit în oglindă.

Moartea nu mai este începutul unei alte etape în existența omului (cum o prezentase atât de poetic Kubrick în ”2001: Odiseea spațială”), ci doar sfârșitul. ”Din țărână ne-am născut în țărână ne întoarcem”. Încercând să reducă duritatea și tristețea capătului de drum, Michael Haneke mută finalul din planul real în planul imaginar, cu o simbolistică ambiguă, ce pare să nu se potrivească ideii filmului. O secvență poetică ce nu-și avea rostul.

În mod așteptat, ”Amour” te bântuie chiar și după vizionare, creându-ți o stare de depresie chinuitoare. Nu e genul de film pe care să-l recomanzi pentru vizionare, în ciuda valorii sale incontestabile. Cât privește interpretările lui Jean-Louis Trintignant și Emmanuelle Riva am o părere la superlativ, doi mari actori în roluri cheie ale carierei lor.

Un Trintignant care joaca exceptional, ca de obicei. Filmul este destul de mediocru, chiar daca are un subiect destul de sensibil.

　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　

Ce final ! Cand suntem tineri ii tratam pe cei batrani cu indiferenta poate superficialitate , nepasare , batjocoritor , dar oare cati dintre noi ar putea sa-si iubeasca jumatatea pana la sacrificiu ?

Sincer, ma asteptam ca la sfarsit sa ramai cu gandu` ca doua persoane se pot iubi si la batranete, dar cand am vazut ca a sufocat-o m-a socat putin.. nhu ma asteptam la un asa moment. Oricum, actorii s-au descurcat minunat, isi merita premiile.

Mi s-a părut cam static, liniar, fără coloană sonoră, cadre limitate, chiar şi faţa celor doi protagonişti parcă nu transmite nimic....
Însă mesajul filmului este complex, pot spune că e un film cu mare încărcătură emoţională şi dezbate un subiect intens discutat şi poate tabu pentru unii.
Nu spun că filmul e rău, doar că eu nu-l pot considera un film foarte bun şi cred că premiile câştigate se datorează în special mesajului şi ideei pe care le transmite.

Un film despre dragoste eterna pina la adinci batrineti mai ales!!

[...] Site:  http://sonyclassics.com/amour/ Sites: IMDb  Rotten Tomatoes  Metacritic CinemaRX  Cinemagia Like&Share Pin ItMai multEmailShare on TumblrPocketDiggPrintLike this:Like Încarc... By [...]

un film relativ bun,finalul era prea trist,daca nu ar fi existat finalul acesta stupid,i-as fi dat
filmului nota 8

Mi s-a parut un film bun, putin cam dificil de urmarit.

mie mia plăcut :D .................................................................................

Încă de la primele cadre recunoşti ”mâna” lui Michael Haneke, la fel ca şi în ”Das Weisse Band”: atmosfera este morbidă, personajele par desprinse dintr-un roman clasic, totul se axează pe trăirile şi conflictele lor interioare. La toate acestea adăugaţi şi o anumită doză de absurd al lucrurilor, ”aleasă” însă cu grijă de regizor, în cantitatea adecvată, pentru a nu deveni deranjantă. ”Amour” este o poveste despre oameni şi despre trăinicia sentimentelor, mai ales când acestea sunt puse la încercare de un eveniment neprevăzut, cum ar fi boala. Întrucâtva este o temă similară cu cea din Mar Adentro, doar că aici personajul principal este o femeie în vârstă, iar paralizia este doar parţială. (Lucru ales nu întâmplător, pentru că Haneke ne spune totuşi o altfel de poveste, chiar dacă pe undeva asemănătoare). Desigur că a trăi în condiţiile date pare o aberaţie, cu toate acestea, nimeni nu cedează. Finalul (pe care nu îl dezvălui) nu ştiu dacă reprezintă exact ceea ce ar vrea spectatorul să vadă sau la ce se aşteaptă, dar reprezintă cu siguranţă viziunea lui Haneke şi fiecare îl poate interpreta. Interpretarea actorilor este extraordinară.

WoW!! Ce mai film!! O explozie de sentimente se napusteste asupra spectatorului / privitorului. Un film care m-a atins si m-a socat. Scenariul este incredibil, iar filmalul te lasa cu gura cascata si cu lacrimi in ochi, regia este incredibila, iar actorii nu sunt buni sun incredibili. Asa film nu am mai vazut si nu stiu daca o sa mai vad.

O psihologie psihopata, un omagiu adus deznadejdii, o ratiune a unei mentalitati ateiste si o confuzie totala intre demnitate si mandria dusa pana la nebunie. Iubirea care omoara devine demon cu stralucire in ochii animalului superior, iar omul se cutremura langa Dumnezeu vazandu-i creatia orbecaind pe patru picioare. In spiritul umanismului sionist, propaganda tarilor cu filosofie pesimista isi extinde din pacate murdaria prin orice mijloace in toate partile lumii, acolo unde declinul spiritual este prezent mai mult sau mai putin. Un film bolnav ca si toti acei care l-au facut, apreciat sau premiat.

Da, este un film bun. Chiar foarte bun. Dar nu excelent. Personal, mi se pare ca este putin supraapreciat. Aveam mari asteptari de la "Amour" avand in vedere imensitatea laudelor, dar am iesit usor dezamagit din cinema. Intr-adevar, este o drama sfasietoare, dar totodata e si o poveste oarecum umana, duioasa (privind relatia lui Anne si Georges). Prima ora din film este senzationala, de nota 10. Apoi, dupa cel de-al doilea atac al Annei, parca filmul devine mult prea depresiv. Hiperrealist, dar prea trist. Am citit intr-un review al unui critic de film american ca "Amour" are si tente de film de horror. Dumnealui nu se insela prea tare. Insa finalul extrem de surprinzator si oarecum poetic a readus "frumusetea" primei parti. Iar multi o venereaza pe Emmanuelle Riva, care, da, a fost incredibila in prima ora, dar apoi devine (scuzati expresia) un element decorativ. Jean-Louis Trintignant este adevaratul protagonist, el e cel care "duce greul". Iar interventiile lui Isabelle Huppert au fost de-a dreptul superbe. Repet: un film bun, dar nu genial.

Au trecut cateva ore bune de cand l-am vazut, dar nu am reusit inca sa-mi adun nici gandurile, nici sa-mi revin emotional. E un film care nu te poate lasa rece, neatins.

Cred ca subiectul a fost tratat in mai multe pelicule, uneori cu succes, alte ori fara. Ceea ce face filmul asta sa iasa in evidenta este lipsa de artificialitate atat a jocului actoricesc, cat si a regiei. Am avut impresia mai tot timpul ca sunt in apartement cu Georges si Anne, o musca pe perete, sau poate porumbelul incapatanat. Nu exista coloana sonora, se aud doar zgomotele casei: muzica cantata la pian sau ascultata pe disc, respiratia celor doi, farfurii in chiuveta sau apa care curge. In realitate nici viata nu are coloana sonora.

Felul in care a fost tratata boala Annei m-a impresionat. Am avut caz in familie, si e groaznic sa vezi pe cineva care candva a fost activ, viu, a avut planuri si sperante, zacand intr-o neputinta oribila, incapabil sa transmita celor din jur cele mai simple ganduri sau dorinte. Oare s-a rupt legatura dintre fizic si psihic, si Anne cea "tanara" si "sanatoasa" a ramas prizoniera intr-un corp defect, sau s-a intamplat ceva si psihic, iar cea care a fost a disparut, inlocuita de cineva care nu intelege ce i se intampla. Cred ca varianta din urma ar fi de preferat, trebuie sa fie monstruos sa te observi murind.

Mi-a placut foarte mult faptul ca Georges nu isi exprima dragostea prin cuvinte, declaratii desarte. El ramane doar langa Anne, face tot ceea ce-i sta in putinta pentru a o ajuta, pentru a-i usura chinul. Iar cand intelege ca nu o mai poate ajuta cu nimic, decide sa o elibereze, asa cum el stie ca ea ar fi vrut. Personal nu stiu ce atitudine am fata de eutansie, e un subiect complex, despre care stiu putine, etic vorbind, dar am inteles alegerea lui Georges si am fost de acord cu ea.

E trist, oricum, cum pe fundalul dramei dintre Anne si Georges se desfasoara totusi alta: instrainarea intre parinti si copii, felul in care nu mai suntem conectati de familie. Eva traieste departe de parinti, iar copii ei, la randul lor, traiesc departe de ea. Nu doar fizic, ci si emotional. Oare i-ar fi fost mai usor lui Georges sa o aiba aproape? In loc sa dea telefoane si sa sugereze spitalul si case pentru batrani, sa aiba chiar ea grija de mama-i bolnava, asa cum tatal ei batran o face? Nu stiu… dar m-a pus pe ganduri. Ne rupem prea usor, ii abandonam la batranete, exact cand au nevoie de noi, pe cei care au avut grija de noi si ne-au ingrijit cand noi nu am fost in stare.

Nu stiu daca imi voi reveni complet dupa filmul asta. Cred ca-mi va ramane pe veci intiparit ca ceva frumos, dar trist, melancolic si usor grotesc.

Pentru mine, AMOUR e filmul anului. De departe.

E genul de film pe care odată ce-l vezi îți rămâne în memorie toată viața și sunt sigur că odată cu timpul, capodopera lui Haneke va fi din ce în ce mai apreciată.
E un film PERFECT în care cei doi actori principali fac rolurile vieților lor. Nu mă îndoiesc de asta.

Părerea mea este că Haneke ne-a lăsat una dintre cele mai mari capodopere ale secolului în materie de artă cinematografică. Părerea mea.

Un film de o plictisoneie vecina cu cea din LOTR., in care insa nu se intampla nimic , spre deosebire de LOTR unde se imai ntampla cate ceva ( ceea ce e cu atat mai rau pentru LOTR , daca poate pune nervii atat de mult laincercare petrecandu-se totusi ceva in el) Filmul putea foarte bine sa dureze doar (ultimele ) 5 minute. ra un castig pentru spectatori

Probabil cel mai intim si greu de urmarit film din cursa pentru Oscar, Amour, al regizorului austriac Michael Haneke, se deschide cu o scena soc: o echipa de pompieri sparge usa unui apartament din Paris. In dormitor gasesc cadavrul unei femei intins pe pat si cu petale de flori in jurul ei, ca intr-un sicriu. Iar de aici incepe o poveste de dragoste emotionanta si un film cutremurator, pe care nu il vei uita niciodata.

M-am ferit mult de acest film, subiectul in sine mi se parea infricosator si mi-era teama ca imi va trezi niste sentimente confuze. Amour este un film la care nu te poti uita doar ca spectator. Stilul vizual si creativ al lui Michael Haneke te obliga sa participi la poveste, impreuna cu protagonistii filmului. Amour nu este greu de urmarit pentru ca este un film dificil, din contra, ci pentru ca te supune la un test extraordinar: te obliga sa intri in propriul suflet si sa examinezi singur emotiile traite. Amour te trece printr-un ocean de sentimente, de la iubire la disperare, de la tristete la eliberare, alaturi de George si Anne, care intruchipeaza esenta iubirii eterne: pana cand moartea ne va desparti...si nici atunci. Si asta face ca filmul lui Haneke sa fie sclipitor, ravasitor si coplesitor, in acelasi timp.

Michael Haneke creeaza o atmosfera intima, aproape tot filmul este in intregime filmat in apartamentul celor doi. Cadrele lungi, camera fixata pe chipul celor doi ofera o senzatie unica de realism si iti creeaza impresia unei povesti autentice, realiste si credibile. Apartamentul simbolizeaza lumea celor doi, pentru care lumea exterioara nu mai are insemnatate. Dupa o dragoste de jumatate de secol, lumea lor e doar cea care mai conteaza.

Amour este sfasietor in scenele in care Anne ajunge lipsita de orice putere, iar Georges este in culmilea disperarii, o disperare tacuta, interiorizata, pentru ca nu stie cum sa o mai ajute. Anne spune la un moment ca nu mai vrea sa continue, sperand ca astfel isi va pastra demnitatea.

Cei doi actori, ambii octogenari, sunt superbi si iti frang inima. Emmanuelle Riva, aflata in cursa pentru Oscar si cea mai batrana actrita nominalizata vreodata, isi merita pe deplin Oscarul. Dupa parerea mea ea este cea care trebuie sa ia statueta duminica seara. Este incredibil cat de bine a surprins comportamentul, mimica si gesturile unui om bolnav, paralizat si care se lupta cu viata insasi. Insa, la fel de sclipitor este si Jean-Louis Trintignant, care tacut, ia rolul de inger pazitor al sotiei sale aflate pe moarte. In Amour, cele doua legende ale cinematografiei franceze isi arata din nou talentul nemarginit.

Brutal dar tandru, socant dar emotionant, Amour este o oda adusa iubirii, devotamentului si reprezinta inca o capodopera a cineastului Michael Haneke, care demonstreaza inca o data ce regizor rafinat este, cu un film care iti intra "sub piele", fie ca vrei sau nu vrei.

un film deprimant care pe mine m-a plictisit partial...
personal mi-a placut mai mult rust and bone....

Dupa vizionare mi-am adus aminte ca cineva spunea ca "multi doresc sa traiasca mult, dar nimeni sa imbatraneasca"; aceasta este o fata a batranetii de care multi fug, dar nimeni nu-si poate regiza viata. Este greu sa stai langa cineva bolnav dar dupa o viata traita impreuna poti face fata mai usor, dar nu pentru mut timp. Oricum, fara sa pornesc controverse, ar trebui ca eutanasierea sa fie legala, pentru ca nimeni nu-si doreste sa fie o leguma, indiferent cat de iubit esti de cei din jur.
Pe Trintignant l-am vazut pentru prima data in"Un barbat si o femeie" si de atunci mi-a ramas intipartit in memorie ca un actor sensibil si talentat. Si aici interpretarea este de exceptie.

Degradarea pe care o produce batranetea asociata cu infirmitatea, precum si efectul in oglinda asupra celui pus in situatia ingrijitorului sunt redate cu un realism feroce. Asta pana in momentul sugrumarii, aici Haneke iese din realitate si intra intr-un imaginar straniu (nu ca realitatea din film n-ar fi la fel de stranie). Intr-un anumit sens, as asemana Amour cu Der siebente kontinent, doar ca intors pe dos; acolo povestea era nebuloasa si finalul clar, aici e exact invers.
In ce priveste eutanasierea, n-o vad sub nicio forma ca pe o miza a filmului; miza e povestea, si cum se sfarseste ea. Au iesit cei doi batrani la o plimbare linistita la sfarsit, cand toata mizeria s-a terminat si vasele au fost spalate? Asta-i intrebarea, si nu alta. Atat.

am pierdut timpul degeaba. Cum sa faci un film cu 2 actori? Pai cred ca "Miaunel si Balanel" ar trebui sa ia oscar, sa fie nominalizati la cannes si asa mai departe pe langa panarama asta de film . nota 0 , dar nu se poate , asa ca ii dau 1 din oficiu

este un film foarte bun, despre un subiect mai putin exploatat de creatorii de film si anume sfarsitul acelui "au trait fericiti pana la adanci batraneti" Mi-a placut foarte mult. Este un film trist dar superb.

E dureros sa privesti degradarea umana in pragul batranetii.

Un film slab. Nu transpare nici un moment dragostea dintre cei doi, ci numai obisnuinta de a trai impreuna. Tot ce ni se arata este degradarea biologica a personajului feminin, si comportamentul normal al partenerului in astfel de situatii, in virtutea inertiei, sau a obisnuintei. Cadre lungi, plictisitoare, tipic frantuzesti, de care uitasem. Chiar e de mirare ca nu exista nici un fel de dragoste, nici fata de fiica, nici fata de nepoti... Un film schematic. Avem aici doua recitaluri actoricesti, pe un scenariu extrem de slab.

Un film care ia temele universale ale iubirii, viața, și moartea, spune o poveste onesta si simpla

E un film prea realist, as zice, adica, in sensul ca arata ce inseamna sa fii batran, singur, bolnav. Regizorul abordeaza din nou un subiect foarte bun dar transpus intr-o maniera socanta si cand spun "socanta" , nu ma refer la faptul ca trateaza aspecte de netratat ci faptul ca o spune intr-un mod foarte realist aratand partea urata a batranetii. Dar ramane un film foarte bun, cu actori de prima mana, care interpreteaza magistral.

Pianista, Funny Games US, Cache. Oricare din ele e mult mai bun decat aceasta drama anosta la care abia am reusit sa stau pana la capat. Slab si lipsit de "zvac" emotional. Cand ma gandesc si ca a castigat la Cannes, nu pot decat sa-mi intaresc convingerea ca unele concursuri chiar nu merita luate in seama. Nicidecum luate ca repere.

filmul asta te face sa te gandesti mai mult la felul in care traiesti, la oamenii pe care nu ii respecti atat cat trebuie... te face sa vezi mai clar directia-limita spre care ne indreptam cu totii, neputinciosi...unii mai veseli, altii mai tristi...E trist , dar te poate impulsiona sa Carpe Diem!!!

Un film real, care arata dimensiunea batranetii singure. Cand copii sunt departe, cand familia este un cuvant fara inteles si de fapt inseamna singuratatea in doi. Este dureros sa -ti dai seama ca nu-ti mai poti ajuta perechea, nici fizic si nici emotional, Si atunci nu mai are rost si inteles : la bine si la rau pana ce moartea ne va desparti. Pentru ca nu poti intelege si accepta despartirea.
Este bun, dar este un concept de viata pe care eu nu-l agreez. Ce diferenta intre acest film si Mar adentro. Si acolo se punea problema mortii, dar filmul spaniol nu induce acest sentiment negativ, pe care-l produce Amour. Emmanuelle Riva face un rol exceptional si cred ca ar merita sa ia Oscar-ul pentru interpretare.
Stiu ca este nominalizat pentru cel mai bun film strain, dar eu sper sa castige filmul chilian NO, macar pentru mesajul pozitiv. Si acum sariti cu minusurile!

[Titlu in limba romana: Iubire]
CoolRank: 9/10
- atmosfera & entertainment: 8/10
- regie: 10/10
- actori: 10/10
- scenariu: 10/10
- montaj: 10/10
Nota IMDb:  8.0/10




Regie: Michael Haneke
An: 2012


Actori: Jean-Louis Trintignant, Emmanuelle Riva, Isabelle Huppert
Genul: drama, romantic



 
Un cuplu varstnic de parizieni, profesori de muzica, surprins in rutina sa, da un exemplu de iubire, atasament si devotament, dincolo de limitele decrepitudinii si al suferintei.
„Pana ce moartea ne va desparti” inca mai inseamna ceva in zilele noastre.
Cum ar putea cineva sa analizeze iubirea, sau viata, cand in ciuda avansului tehnologic al zilelor noastre, aceste doua concepte/realitati nu au ...

poate din punct de vedere tehnico-regizoral filmul are subtilitati pe care unul ca mine nu le poate percepe - asta e singura explicatie pe care mi-o pot da pentru lista impresionanta de premii . eu nu sunt un cinefil, dar sa spunem ca sunt consumatorul ideal pentru drame: om sensibil, rabdator, atent la detalii psihologice etc. cu toate astea, personal vad in filmul asta o dezamagire. cadre interminabile, niciun acord de muzica - in afara de scenele cu pianul, scene repetitive...imi pare rau, prea mult pentru mine! am avut senzatia citirii unei carti de Sadoveanu, cu descrierea unui copac in 55 de pagini. In schimb, protagonistii au jucat impecabil povestea asta plictisitoare.

p.s. cred ca vazut la cinema este un infern. vizionati-l mai bine acasa, unde puteti sa-l mai puneti pe pauza, mai va suna un telefon etc.

O să încep prin a spune ca sunt o plângăcioasă, da plâng la filme de nu-i adevărat, dar spre marea mea surpriză, la acesta nu am vărsat nici o lacrimă, și nu deoarece nu m-ar fi emoționat filmul, din contră, m-a emoționat sau chiar șocat în asemenea măsură încât până și lacrimile au refuzat să curgă.
”Amour” mi-a trezit o droaie de sentimente tulburătoare și totodată contradictorii, puternice dar în același timp primitive, durere și tandrețe.
Filmul își propune să ne arate ADEVĂRUL, ceea ce vine după ce dragostea pasională de la început se transformă în dragoste ternă, în loialitate și devotament dar și în respect reciproc.
Duritatea lucrurilor adevărate, lucrurilor care ni se pot întâmpla și nouă, atunci când anii vor avea grijă ca forța specifică tinereții să dispară, când demnitatea ne poate fi călcată în picioare de boli și suferințe, atunci când vom avea nevoie de CINEVA care să ne susțină fizic și moral, aceste lucruri garantat șochează și este aproape imposibil să nu ne punem măcar un pic în pielea personajelor.
Unul din filmele care prin fapte simple, fără artificii sau dulcegării reușește să te zguduie și să-și pună amprenta asupra ta.

«Amour» - Alt tabu spart
Fie dar, fie calvar...

Rafinat şi dur, Michael Haneke e unul dintre acest cineaşti care par să nu aibă nimic sfânt - cel puţin, în ochii conformiştilor iubitori de tabuuri. În «Le pianiste» (2001), dragostea pentru o profesoară de pian se confrunta cu masochismul. Oamenii de rând din «Le temps du loup» (2003) îşi dezvăluiau feţe ascunse, în contextul unei apocalipse tulburi, care spulbera convenţiile sociale. Înregistrările video şi desenele anonime din «Caché» (2005) dezlănţuiau un veritabil mecanism al terorii, iar în "Das weisse Band - Eine deutsche Kindergeschichte" (2009), un proces de pedepsire rituală se dezvolta în jurul copiilor trataţi abuziv dintr-un cătun german, la începutul secolului trecut. În sfârşit, rămâne de neuitat impactul celor două variante ale lui "Funny Games" (1997, 2007), în care neinhibatul regisor austriac pagina masacrarea unei familii numai de-amorul distracţiei, suprapunând peste lipsa de scrupule a ucigaşilor perverşi propriul lui cinism cinematografic - adresat, de astă dată, spectatorilor, ca şi cum le-ar fi făcut nemilos cu ochiul: şi pe voi vă amuză jocurile astea!
Capacitatea lui Haneke de a şoca, în primă instanţă, pentru ca ulterior să ne pună serios pe gânduri, se bazează pe marea lui simplitate bilaterală: porneşte de la subiecte aparent simple, pe care le tratează stilistic la fel de simplu - complexitatea subzistând în stratul intermediar dintre fond şi formă, în ceea ce se defineşte ca substanţă cinematografică (tocmai acel "pământ de mijloc" care lipsea în mod semnificativ dintr-o recentă superproducţie în care un roman celebru şi extrem de bogat în sensuri se regăsea transpus într-o spectaculară desfăşurare de forţe vizuale, fără un miez consistent solid între sâmbure şi coajă). «Amour» oferă, poate, cel mai concludent exemplu.
La bază, povestea e extrem de limpede şi liniară: doi soţi octogenari, foşti profesori de muzică, sensibili, cultivaţi şi uniţi printr-o mare iubire, se luptă cu ireversibila degradare biologică a bătrâneţii. Totul se petrece exclusiv în apartamentul lor, cu contribuţia a doar câteva alte personaje care-i vizitează uneori. Pe axa epică a acestei succesiuni de incidente cotidiene se inserează subtil evenimente din ce în ce mai dramatice, începând cu primul atac vascular cerebral, scurt şi aparent inofensiv, al bătrânei, pentru a continua cu alte etape ale sclerozării fizice şi mintale, printre confruntările cu fiica, fostul elev de pian, sau cele două infirmiere. Involuţia irepresibilă a Annei generează, complementar, o implacabilă evoluţie dramatică planând asupra lui Georges, a cărui senectute încă viguroasă e supusă gradual celor mai dificile dileme morale, potenţată şi mai necruţător de iubirea pentru soţia lui: care dintre cele două suferinţe are prioritate - a lui, sau a ei? Ce anume stă pe primul plan, normalitatea vieţii, sau viaţa cu orice preţ? Unde se situează graniţa dintre umanitate şi crimă?
Secvenţa introductivă, un singur cadru lung şi foarte mobil, urmărind poliţia şi pompierii care pătrund în apartamentul unde Anne zace moartă, Georges nu e nicăieri, iar atmosfera e suprasaturată cu gaze, conţine un indiciu clar privind deznodământul - dar detaliile vor rămâne definitiv neelucidate: ultima parte a filmului, ulterioară decesului, se desfăşoară tot mai accentuat în planul imaginar (deşi e tratată în aceeaşi cheie sobru-realistă - proprie şi secvenţei onirice, pregătitoare, de pe parcurs), încheind povestea nu la nivelul faptelor, devenite neesenţiale, ci în sfera sentimentelor şi a semnificaţiilor.
În continuare, Haneke recurge cu precădere tot la planurile secvenţă, deşi în anumite momente mai dramatice foloseşte şi decupajul pe dialog - ca în timpul conflictului cu infirmiera incompetentă, construit în jurul replicii-cheie: "Vă doresc să fiţi fiţi şi dumneavoastră tratată la fel cum vă trataţi pacienţii, şi să nu aveţi pe nimeni care să vă apere." Alteori, încadraturile strânse au menirea de a evidenţia diverse detalii semnificative: fotografiile din albumul de familie, apa care curge la robinetul din bucătărie (amănunt central în secvenţa primei crize, reluat ca un rapel spre final) enigmaticul porumbel din ultima parte, sau fragmentul de scrisoare descriind întâmplarea cu acesta. Indiferent, însă, de mărimea cadrelor - de la planul general al publicului la concertul de pian (singura inserţie din afara apartamentului), trecând prin planurile întregi şi medii, predominante cantitativ, ale personajelor în decor, şi până la expresivele prim-planuri ale Annei (fie lucidă şi agreabilă, fie desfigurată de suferinţă) şi ale lui Georges (urban şi blând, sau sfâşiat de compasiune, revoltă şi dilemele care-l depăşesc) - toate sunt compuse elaborat şi atent, până la nivelul celor mai mărunte detalii, în jocuri de lumini discrete şi cu o limpezime deplină a focusului. Astfel, Haneke construieşte o radiografie aproape clinică a contextului (agonia bătrâneţii care, în principiu cel puţin, ne pândeşte pe toţi) şi a subtextului: până unde viaţa rămâne viaţă, până unde poate merge devotamentul din iubire? Când anume survine momentul alegerii - schisma între adevărata umanitate şi cea ipocrită şi simulată?
Categoric, contribuie decisiv cei doi actori principali, nu întâmplător cunoscuţi publicului de pe vremea când ofereau creaţii antologice ale tinereţii: Emmanuelle Riva (n. 1927), protagonista din «Hiroshima, mon amour» (1959 - Alain Resnais) şi Jean-Louis Trintignant (n. 1930), Roberto Morani, din comedia spumoasă cu final tragic "Il sorpasso" (1962 - Dino Risi), judecătorul de instrucţie incoruptibil din tăiosul denunţ politic «Z» (1969 - Costa-Gavras), sau Jean-Louis, din rafinatul «Ma nuit chez Maud» (1969 - Eric Rohmer). Dincolo de valoarea lor profesionmală şi artistică în sine, şi de nostalgiile pe care le trezesc spectatorilor din anii şaizeci, Riva şi Trintignant oferă aici compoziţii cu atât mai semnificative cu cât, în al nouălea deceniu de viaţă, fizinonomia şi mai ales interpretarea lor, lipsită de orice semne de oboseală sau manierizare, se suprapun peste imaginea lor din urmă cu cinci decenii, potenţând cu atât mai mult unul dintre mesajele centrale ale filmului: cu toţii vom ajunge ca ei!
Vom ajunge ca ei, inevitabil, aşa că n-ar strica să ajungem încă de pe acum la întrebarea identificată mai sus: până unde? Până când? Iar aici pătrundăm cu adevărat în substratul major al demersului lui Haneke...
Ipocriţii entuziaşti, de factură în primul rând ecleziastică, dar şi laică uneori, încă mai încearcă să ţină în viaţă ideea, periculoasă în simplismul ei desuet, că "viaţa este un dar de la Dumnezeu", care trebuie să fie păstrat cu orice preţ (adică, chiar cu orice preţ!), astfel anatemizând la modul absolut soluţiile ca euthanasia sau sinuciderea - deşi, ca o probă a buimăcelii lor, am auzit recent falsul argument cum că: "sinuciderea e scuzabilă, când e singura scăpare de un păcat şi mai mare - de exemplu, o fată care se aruncă de la fereastră pentru a nu fi violată". Emitentul acestei perle de "raţiune" pierde din vedere faptul că după un viol ca acela din ipoteza sa, oricât de traumatic, există totuşi şanse de recuperare, iar viaţa va merge înainte - dar ce te faci în cazul unui bolnav incurabil, sau al unui bătrân pentru care orice ieşire e exclusă? (Nu întâmplător, în unele ţări dintre cele mai civilizate, ca Elveţia sau Olanda, legea permite euthanasierea, în condiţii precis definite - de exemplu, în Olanda, decizia îi revine instanţei de judecată, după o procedură în care au fost audiaţi medici, avocaţi, preoţi, aparţinători familiali şi, dacă mai e în deplinătatea facultăţilor mintale, pacientul însuşi.) Aici, fariseii vin cu altă mostră de preacuvios cinism: cică "omul trebuie să sufere până la sfârşit, ca să-şi ispăşească păcatele!" - astfel, erijându-se ei înşişi în judecători, şi pierzând din vedere deplina contradicţie logică în care singuri s-au împotmolit: păi atunci, ce e viaţa, la urma urmei, un dar nepreţuit sau o pedeapsă?
Răspunsul oferit de Haneke e cât se poate de simplu: fie dar, fie calvar, viaţa trebuie să fie trăită. Trăită demn, curat, uman. Iar când împrejurările ajung să transforme demnitatea în degradare, curăţenia în latrină şi fiinţa umană într-o caricatură torturată, soseşte momentul alegerii. Cum îl identificăm? Simplu: prin "Iubire".

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
2 februarie, 2012, 10:45-12:04
Bucureşti, România

unde dau sa ma uit la film? ca nustiu tot incerc da nu gasesc nici cum ma puteti ajuta va rog frumos/ multumesc mult

Nu vreau sa fiu rau dar singurul lucru care m-a impresionat a fost finalul la care nu ma asteptam deloc. Mult mai bun a fost scurt metraj-ul The Last Farm al lui Runar Runarsson care este mult mai scurt si mult mai emotionant. Nu vreau sa supar pe nimeni , prestatiile actorilor sunt de nota 10 dar eu nu am fost asa impresionat , poate datorita varstei.

Emotionant, superb, socant...
10!
Poluez parerea mea simpla pe care o consider suficienta si la obiect cu "minim 50 caractere".

nu stiu ce sa zic, dar nu cred ca vreau sa il vad, o fi el psihologic si mai stiu eu cum, dar doi batranei care se indrreapta spre ultimele zile din viata lor si bla bla bla...cand o sa ajung de varsta lor o sa vizionez si filmul, asta daca o sa mai ramana pe un dvd pe undeva....si acuma o sa ziceti ca sunt superficiala :))

[...] stingându-se pe zi ce trece. Moartea, un proces ce se trăiește individual, devine în Amour o realitate trăită în [...]

Impresionant , exceptional , realist ; o psihologie extrem de atent analizata , un omagiu sensibil si delicat pentru demnitatea omului in cele mai dificile clipe ale existentei ; nota 10 .

Am plasat Amour pe locul 2 in topul filmelor lui Michael Haneke http://discerne.wordpress.com/2012/12/20/top-michael-haneke/ .
Michael Haneke e unul din regizorii mei preferati: http://discerne.wordpress.com/2012/12/17/michael-haneke/ .

Casnicia e o chestiune foarte complicata. Putine ajung sa fie implinite, sunt rari oamenii care chiar se iubesc intr-atat de tare unul pe celalalt incat sa ajunga sa traiasca impreuna pana la adanci batraneti. Iar batranetea si ea teribil de complicata, cu un intreg alai de suferinte... Pana unde poate omul sa suporte? Care-i pragul dincolo de care nu se mai poate trece? Avem dreptul sa decidem, avem voie sa ne asumam rolul Creatorului? Nu-i deloc ceva obisnuit sa obtii doua premii Palme d'Or la Cannes cu filmele pe care le-ai regizat. Sa castigi unul e mare performanta, sa-l castigi pe al doilea e o confirmare foarte rara si foarte onoranta. Regizorul nascut la Munchen si care a ajuns in acest an la venerabila varsta de 70 de ani reuseste aceasta performanta cu un film de factura total diferita de cealalta exceptionala creatie a sa, "Panglica alba". De asta data avem de-a face practic cu un film francez, un film de care traitorii din tara lui Napoleon au toate motivele sa fie mandri. Aflati aproape de apusul vietii Jean Louis Trintignant si Emanuelle Riva au parte de doua roluri mari, adevarate testamente artistice. Pe actrita o stiam mai putin dar pe marele actor mi l-am adus aminte dintr-un film in care era antagonsitul personajului interpretat de monsieur Delon, Doamne cum arata, cum mai trece timpul...

facem un pariu...filmul asta,care se anunta a fi exceptional,va fi proiectat doar in bucuresti si cluj.

Eu inteleg ce spui, am inceput sa reactionez cand aud asemenea tampenii!
E simplu, schimba postul! TVR Cultural poate fi o alternativa... ;)

Cei de la Antena 3 sunt penali: "Palme d'or a fost desemnat filmului Amour AL UNUI REGIZOR AUSTRIAC" . Ce sa-i faci daca nu auzise nimeni din departamentul lor de Haneke, l-au lasat acolo in anonimat. In schimb toata seara au comentat infrangerea lui bute la box.