Părerea criticului
David O. Russell, regizor nominalizat de cinci ori la Oscar până acum şi recunoscut pentru titluri precum The Fighter şi Silver Linings Playbook, revine în atenţie cu Amsterdam, un film colorat şi haotic ce ne poartă în America interbelică. Dincolo de producţia costisitoare şi zecile de staruri de pe afiş, filmul discută şi un puţin cunoscut complot american. Este atât de dement, încât pare o invenţie a scenariştilor, dar a existat în realitate şi poate că ar fi meritat să fie prezentat într-un film cu un ton mai serios.
Suntem în anii '30, când Burt Berendsen (Christian Bale), medic şi veteran din Primul Război Mondial, este preocupat să organizeze o eveniment menit să celebreze, prin muzică şi discursuri înflăcărate, eroismul veteranilor americani. Doar că invitatul de onoare, generalul şi senatorul Bill Meekins, moare misterios cu o săptămână înainte de eveniment, iar fiica lui (celebra Taylor Swift) e convinsă că sfârşitul i-a fost provocat de o mână criminală. Ajutat de cel mai bun prieten al său, avocatul Harold Woodman (John David Washington), Burt va încerca să dezlege misterul, investigaţia punându-i viaţa în pericol în repetate rânduri.
Amsterdam are multe atuuri, de exemplu faptul că este o odă adusă prieteniei, şi are suficientă energie pentru a distrage atenţia de la durata care nu îl avantajează. Interesant este şi modul cum filmul discută prietenia celor doi eroi care se cunosc în Franţa în Primul Război Mondial, când generalul Meekins strânge laolaltă primul pluton ce reuneşte atât soldaţi de culoare cât şi caucazieni. Plini de răni după un atac atroce, cei doi viitori buni prieteni sunt trataţi de asistenta Valerie (Margot Robbie, aproape la fel de dezlănţuită ca în Birds of Prey) şi se vor recupera în oraşul Amsterdam, care dă şi titlul filmului şi devine un simbol al unui spaţiu aflat în afara timpului şi a provocărilor istoriei, unde prietenia, dansul şi voia bună vindecă rănile trupului şi ale sufletului.
Din păcate Amsterdam lasă o impresie întrucâtva neplăcută din cauza faptului că este, până la urmă, un exerviţiu de vanitate. Nu am înţeles niciodată obsesia regizorilor de la Hollywood de a reuni pe afiş zeci de nume mari ale actoriei americane, o decizie care cu siguranţă ajută marketing-ul filmului, dar care îi ştirbeşte din credibilitate şi magie pentru că la tot pasul spectatorul exclamă: "ia uite-l şi pe Chris Rock", "ah, şi Anya Taylor-Joy", "wow, De Niro!" şi aşa mai departe. Această aglomerare de staruri nu întârzie să te scoată din poveste pentru că, deşi interpretările sunt bune, Amsterdam lasă uneori senzaţia că e mai mult un Oscar afterparty decât un film.
Dar poate că cel mai mare reproş care i se poate aduce lui Amsterdam este faptul că sâmburele său real (nu vrem să dăm spoilere, prin urmare nu vom dezvălui nimic despre aşa-zisul Complot al afaceriştilor) este tratat ca o glumiţă colorată, fiind complet îngropat în avalanşa de giumbuşlucuri executate de alaiul de staruri. Ok, nu se va supăra nimeni să-l vadă pe Christian Bale cântând, dansând şi pierzându-şi ochiul la fiecare zece minute, dar complotul categoric ar fi meritat o abordare mai serioasă, mai ales în aceste vremuri când propaganda prin mass-media şi imixtiunea bogaţilor zilei în politică sunt teme bântuitoare. Când vezi o scenă în care un magnat ameninţă un erou de război că numele îi va fi terfelit în ziarele de a doua zi la ce să te gândeşti dacă nu la un Elon Musk gata să cumpere Twitter? Totuşi, Amsterdam preferă paietele şi ochii daţi (uneori aruncaţi) peste cap în locul relevanţei.
Suntem în anii '30, când Burt Berendsen (Christian Bale), medic şi veteran din Primul Război Mondial, este preocupat să organizeze o eveniment menit să celebreze, prin muzică şi discursuri înflăcărate, eroismul veteranilor americani. Doar că invitatul de onoare, generalul şi senatorul Bill Meekins, moare misterios cu o săptămână înainte de eveniment, iar fiica lui (celebra Taylor Swift) e convinsă că sfârşitul i-a fost provocat de o mână criminală. Ajutat de cel mai bun prieten al său, avocatul Harold Woodman (John David Washington), Burt va încerca să dezlege misterul, investigaţia punându-i viaţa în pericol în repetate rânduri.
Amsterdam are multe atuuri, de exemplu faptul că este o odă adusă prieteniei, şi are suficientă energie pentru a distrage atenţia de la durata care nu îl avantajează. Interesant este şi modul cum filmul discută prietenia celor doi eroi care se cunosc în Franţa în Primul Război Mondial, când generalul Meekins strânge laolaltă primul pluton ce reuneşte atât soldaţi de culoare cât şi caucazieni. Plini de răni după un atac atroce, cei doi viitori buni prieteni sunt trataţi de asistenta Valerie (Margot Robbie, aproape la fel de dezlănţuită ca în Birds of Prey) şi se vor recupera în oraşul Amsterdam, care dă şi titlul filmului şi devine un simbol al unui spaţiu aflat în afara timpului şi a provocărilor istoriei, unde prietenia, dansul şi voia bună vindecă rănile trupului şi ale sufletului.
Din păcate Amsterdam lasă o impresie întrucâtva neplăcută din cauza faptului că este, până la urmă, un exerviţiu de vanitate. Nu am înţeles niciodată obsesia regizorilor de la Hollywood de a reuni pe afiş zeci de nume mari ale actoriei americane, o decizie care cu siguranţă ajută marketing-ul filmului, dar care îi ştirbeşte din credibilitate şi magie pentru că la tot pasul spectatorul exclamă: "ia uite-l şi pe Chris Rock", "ah, şi Anya Taylor-Joy", "wow, De Niro!" şi aşa mai departe. Această aglomerare de staruri nu întârzie să te scoată din poveste pentru că, deşi interpretările sunt bune, Amsterdam lasă uneori senzaţia că e mai mult un Oscar afterparty decât un film.
Dar poate că cel mai mare reproş care i se poate aduce lui Amsterdam este faptul că sâmburele său real (nu vrem să dăm spoilere, prin urmare nu vom dezvălui nimic despre aşa-zisul Complot al afaceriştilor) este tratat ca o glumiţă colorată, fiind complet îngropat în avalanşa de giumbuşlucuri executate de alaiul de staruri. Ok, nu se va supăra nimeni să-l vadă pe Christian Bale cântând, dansând şi pierzându-şi ochiul la fiecare zece minute, dar complotul categoric ar fi meritat o abordare mai serioasă, mai ales în aceste vremuri când propaganda prin mass-media şi imixtiunea bogaţilor zilei în politică sunt teme bântuitoare. Când vezi o scenă în care un magnat ameninţă un erou de război că numele îi va fi terfelit în ziarele de a doua zi la ce să te gândeşti dacă nu la un Elon Musk gata să cumpere Twitter? Totuşi, Amsterdam preferă paietele şi ochii daţi (uneori aruncaţi) peste cap în locul relevanţei.
