Părerea criticului
"An Education" - Nu numai "o lecţie de viaţă"
...ci şi una de cinema
Cât de uşor e să cazi în melodramă, mai ales când povestea de
dragoste neîmplinită pe care o depeni e arhiîntâmplată şi
ultracunoscută: un dandy cu aere ia minţile unei adolescente de
şaisprezece ani, îi compromite studiile, îi dă viaţa peste
cap, şi se duce. O premisă dramatică aflată la limita
simplismului, părând să aibă doar o şansă din două: sau o
ratare răsuflată, sau o nouă exemplificare a acelei definiţii
a originalităţii ca însemând nu neapărat a spune ceva nou,
cât mai ales a spune ceva vechi într-un mod cu totul nou. Sau,
dintr-un punct de vedere uşor diferit: ce ar fi de preferat, un
subiect cum nu s-a mai văzut ajuns pe mâna unui ageamiu, sau o
vechitură aparent epuizată pe care s-o abordeze un profesionist
talentat?
Conştienţi, pesemne, de toate aceste coordonate şi elemente de
risc, scenaristul Nick Hornby şi regisoarea daneză Lone Scherfig
au ştiut să evite din capul locului capcanele ispitelor de a
epata şi a fi novatori cu orice preţ, urmărind corect, sobru şi
aparent neutru aventura dintre liceana Jenny şi seducătorul
escroc David. Scenariul e construit exemplar sub aspectul rigorii
şi al structurii, dând totodată dovadă de un remarcabil curaj
prin faptul că se abţine de la orice supralicitări dramatice:
punctele pivotante şi vectorii de forţă ai plotului se dezvoltă
cu discreţie, mai mult în profunzime decât la suprafaţă. Avem
de-a face, astfel, cu o poveste ce pare să decurgă liniar, însă
reuşeşte să ne capteze pe nesimţite - până la emoţia
covârşitoare pe care o trezesc secvenţele finale (la rândul lor
simple, de un optimism destul de previzibil, dar încărcate de
întreaga substanţă umană acumulată pe tot parcursul filmului,
consistentă şi imposibil de ignorat).
Pe această fundaţie robustă şi echilibrată, Lone Scherfig
construieşte un eşafodaj regisoral la fel de solid, axat în
primul rând pe factorii universului uman: familia, şcoala,
grupurile de prieteni. În cea mai bună tradiţie a regiei
clasice, Scherfig urmăreşte cu atenţie caracterele şi
relaţiile lor, atât în planul atotcuprinzător al întregii
poveşti, cât şi la nivel de mizanscenă şi decupaj - cu
regăsirile de rigoare în concepţia plastică, a imaginii (John
de Borman - elaborat cu subtilitate) şi a scenografiei (Ben Smith
- capabil să reconstituie nu doar exact, ci şi emoţional,
atmosfera anilor '60). Locuinţa familiei lui Jenny este nu numai
stereotipă şi uşor deprimantă, ci şi reliable,
sugerând stabilitate şi permanenţă. Decorurile exagerat de
stridente ale lumii de lux prin care poartă David par să ascundă
permanent, dincolo de pojghiţa bătătoare la ochi, ameninţări
insidioase. Şcoala nu e doar un spaţiu restrictiv, ci şi unul
formativ în sens bun - iar singura ocazie când apare domiciliul
domnişoarei Stubbs se relevă ca un adevărat tur de forţă al
caracterizării printr-un decor complex, privit doar în treacăt.
De altfel, Miss Stubbs, interpretată de Olivia Williams cu o
economie de mijloace cât se poate de eficientă, mereu la limita
dintre severitatea ironică şi omenia caldă, se reţine ca o
pildă vie a ceea ce trebuie să fie în cinema personajul
"Susţinătorului". Însă şi mai convingător, în complexitatea
lui, este tatăl, acel Jack creat de splendidul Alfred Molina - un
prostănac conservator şi constipat, care vorbeşte numai ca să
se afle-n treabă, face bancuri scremute şi emite panseuri
sălcii, se dă mare cunoscător al vieţii dar se lasă dus de nas
cu brio de perfidul seducător al propriei sale fiice... pentru ca
la sfârşit, în secvenţa monologului de la uşa fetei, să-şi
dezvăluie nişte resurse de umanitate ce ne umplu tuturor ochii de
lacrimi. În rolul lui David, Peter Sarsgaard nu surprinde prin
nimic, folosindu-şi relaxat şi cu mână sigură resursele
binecunoscute pentru a-l plămădi pe fermecătorul escroc
sentimental (şi nu numai) din accente simple şi credibile. La
rândul ei, Emma Thompson punctează în trei secvenţe cheie
profilul complex al directoarei, pe aceleaşi repere ale asprimii
şi empatiei.
Categoric, însă, revelaţia filmului este Carey Mulligan, care la
cei douăzeci şi cinci de ani ai ei, după o ucenicie prin seriale
şi alte filmuleţe de televiziune, se dovedeşte capabilă să
poarte pe umeri un întreg film de conţinut, (întru totul
meritată nominalizarea la Oscar!), pendulând permanent între
infantilism şi precocitate, între naivitatea vârstei şi
inteligenţă nativă, pentru ca totul să conveargă spre
plămădirea acelui caracter puternic pe care ni-l relevă finalul
- ilustrând perfect semnificaţia titlului atât din forma
originală, cât şi (mare minune!), în inspirata sa traducere
românească: "O lecţie de viaţă" - o lecţie servită
cumpănit şi cu tact, aşa cum este de altfel tot filmul.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
18 martie, 2010, h. 13:00-13:44
Bucureşti, România
...ci şi una de cinema
Cât de uşor e să cazi în melodramă, mai ales când povestea de
dragoste neîmplinită pe care o depeni e arhiîntâmplată şi
ultracunoscută: un dandy cu aere ia minţile unei adolescente de
şaisprezece ani, îi compromite studiile, îi dă viaţa peste
cap, şi se duce. O premisă dramatică aflată la limita
simplismului, părând să aibă doar o şansă din două: sau o
ratare răsuflată, sau o nouă exemplificare a acelei definiţii
a originalităţii ca însemând nu neapărat a spune ceva nou,
cât mai ales a spune ceva vechi într-un mod cu totul nou. Sau,
dintr-un punct de vedere uşor diferit: ce ar fi de preferat, un
subiect cum nu s-a mai văzut ajuns pe mâna unui ageamiu, sau o
vechitură aparent epuizată pe care s-o abordeze un profesionist
talentat?
Conştienţi, pesemne, de toate aceste coordonate şi elemente de
risc, scenaristul Nick Hornby şi regisoarea daneză Lone Scherfig
au ştiut să evite din capul locului capcanele ispitelor de a
epata şi a fi novatori cu orice preţ, urmărind corect, sobru şi
aparent neutru aventura dintre liceana Jenny şi seducătorul
escroc David. Scenariul e construit exemplar sub aspectul rigorii
şi al structurii, dând totodată dovadă de un remarcabil curaj
prin faptul că se abţine de la orice supralicitări dramatice:
punctele pivotante şi vectorii de forţă ai plotului se dezvoltă
cu discreţie, mai mult în profunzime decât la suprafaţă. Avem
de-a face, astfel, cu o poveste ce pare să decurgă liniar, însă
reuşeşte să ne capteze pe nesimţite - până la emoţia
covârşitoare pe care o trezesc secvenţele finale (la rândul lor
simple, de un optimism destul de previzibil, dar încărcate de
întreaga substanţă umană acumulată pe tot parcursul filmului,
consistentă şi imposibil de ignorat).
Pe această fundaţie robustă şi echilibrată, Lone Scherfig
construieşte un eşafodaj regisoral la fel de solid, axat în
primul rând pe factorii universului uman: familia, şcoala,
grupurile de prieteni. În cea mai bună tradiţie a regiei
clasice, Scherfig urmăreşte cu atenţie caracterele şi
relaţiile lor, atât în planul atotcuprinzător al întregii
poveşti, cât şi la nivel de mizanscenă şi decupaj - cu
regăsirile de rigoare în concepţia plastică, a imaginii (John
de Borman - elaborat cu subtilitate) şi a scenografiei (Ben Smith
- capabil să reconstituie nu doar exact, ci şi emoţional,
atmosfera anilor '60). Locuinţa familiei lui Jenny este nu numai
stereotipă şi uşor deprimantă, ci şi reliable,
sugerând stabilitate şi permanenţă. Decorurile exagerat de
stridente ale lumii de lux prin care poartă David par să ascundă
permanent, dincolo de pojghiţa bătătoare la ochi, ameninţări
insidioase. Şcoala nu e doar un spaţiu restrictiv, ci şi unul
formativ în sens bun - iar singura ocazie când apare domiciliul
domnişoarei Stubbs se relevă ca un adevărat tur de forţă al
caracterizării printr-un decor complex, privit doar în treacăt.
De altfel, Miss Stubbs, interpretată de Olivia Williams cu o
economie de mijloace cât se poate de eficientă, mereu la limita
dintre severitatea ironică şi omenia caldă, se reţine ca o
pildă vie a ceea ce trebuie să fie în cinema personajul
"Susţinătorului". Însă şi mai convingător, în complexitatea
lui, este tatăl, acel Jack creat de splendidul Alfred Molina - un
prostănac conservator şi constipat, care vorbeşte numai ca să
se afle-n treabă, face bancuri scremute şi emite panseuri
sălcii, se dă mare cunoscător al vieţii dar se lasă dus de nas
cu brio de perfidul seducător al propriei sale fiice... pentru ca
la sfârşit, în secvenţa monologului de la uşa fetei, să-şi
dezvăluie nişte resurse de umanitate ce ne umplu tuturor ochii de
lacrimi. În rolul lui David, Peter Sarsgaard nu surprinde prin
nimic, folosindu-şi relaxat şi cu mână sigură resursele
binecunoscute pentru a-l plămădi pe fermecătorul escroc
sentimental (şi nu numai) din accente simple şi credibile. La
rândul ei, Emma Thompson punctează în trei secvenţe cheie
profilul complex al directoarei, pe aceleaşi repere ale asprimii
şi empatiei.
Categoric, însă, revelaţia filmului este Carey Mulligan, care la
cei douăzeci şi cinci de ani ai ei, după o ucenicie prin seriale
şi alte filmuleţe de televiziune, se dovedeşte capabilă să
poarte pe umeri un întreg film de conţinut, (întru totul
meritată nominalizarea la Oscar!), pendulând permanent între
infantilism şi precocitate, între naivitatea vârstei şi
inteligenţă nativă, pentru ca totul să conveargă spre
plămădirea acelui caracter puternic pe care ni-l relevă finalul
- ilustrând perfect semnificaţia titlului atât din forma
originală, cât şi (mare minune!), în inspirata sa traducere
românească: "O lecţie de viaţă" - o lecţie servită
cumpănit şi cu tact, aşa cum este de altfel tot filmul.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
18 martie, 2010, h. 13:00-13:44
Bucureşti, România
