Ca de obicei abstracția absconsului minții regizorale românești ne duce în neantul pantagruelic format de balada populară a "Meșterului Manole" și lipsa orelor de educație sexuală din școlile pudice ale comunismului. Acum își poate dezvolta regizorul toate angoasele reținute din perioada comunistă. Superb.
user-5f0a1b3cad3d5
pe 08 August 2020 13:07
Mai Cosmin,propagandist comunist jegos,cum ma-ta nu exista cenzura pe timpul comunismului? Mars potaie! Vezi ca-ti cad rublele din buzunar!
kasmyn
pe 24 Decembrie 2017 17:14
IN AFARA DE FAPTUL CA E ROMANESC SI CU ACTORI BUNI E DESTUL DE SLAB!!
cosmin742000
pe 14 Septembrie 2017 11:56
O porcarie de film romanesc , care pe langa faptul ca nu are niciun sens , mai are si limbaj licentios , plus ca vrea sa induca ideea ca pe vremea comunismului exista cenzura.Si la ce? La balada populara mesterul Manole pe care eu am studiat-o in scoala fix pe vremea comunismului.
toxic_candy
pe 23 Aprilie 2015 17:46
Stie cineva unde pot vedea acest film? Sau daca se gaseste undeva DVD-ul de cumparat?
carmen_irimia
pe 17 Aprilie 2014 19:30
Ana lui Alexa Visarion şi Ana noastră
Scenariul de film scris nu pentru a place ci pentru a zgudui , pentru a prinde de umeri şi zgîlţîi puternic spectatorul, determinîndu-i un crash–test al întregii sale filozofii existenţiale.
Autorul transformă, prin prisma propriei experiente de viaţă, întrebările fundamentaliste (” Cine suntem?” , „De unde venim ?” şi „Încotro mergem?” ), le frămîntă pe cale, coborînd sau urcînd, pe jos sau călare(pe bicicletă), bătînd sub tălpi apa sau pămîntul, într-un ritm ce se schimbă continu.
Drumul ca simbol central, e o provocare continuă. Trebuie să faci faţă. E drumul vieţii, calea ce duce spre o ţintă aflată-n neclaritatea înceţoşată de la orizont. Începe odată cu apariţia eroului principal, un bărbat trecut de prima tinereţe. Erou despre care nu ştii cine e, nici de unde vine şi nici unde se duce. Drumul ce duce spre necunoscut îi oferă şansa spre marea întîlnire şi confesiune purificatoare. Spălarea de păcat, dădătoare de putere pentru a înfrunta trecutul şi-a continua spre viitor. Dar este oare suficientă?! Acesta e unul din semnele de întrebare care planează de la început înă la şfîrşit, semn de întrebare-provocare pentru fiecare dintre spectatori.
Astfel de întîlniri nu sunt niciodată întîmplătoare. Au loc dintr-un motiv anume. Şi, motivul marilor întîlniri se dezvăluie, gol şi lipsit de păcat, într-o absurdă împerechere, doar după ce acestea s-au împlinit. Atunci apar şi întrebările.
Marile întîlniri sunt predestinate! Tocmai o astfel de întîlnire e şi întîlnirea Lui cu Ea ,fata fără nume sau cu ...Ana(?!).
Nu vom afla niciodată cine sunt de fapt personajele principale. Sunt un EL şi o EA. Sunt un nimeni, un zero şi-o curvă, tinără, frumoasă dar lipsită de talent pentru prostituţie. Dar sunt ei cu adevărat ceea ce mărturisesc a fi, nu fără o doză mare de autoironie, de autopsie dureroasă?!
Să fie o alegere deliberată a scenaristului?! Nu! Categoric nu! Tocmai în această anonimie constă toată magia: personajele îşi descoperă din identitatea printr-o confesiune gradată, uneori continuă,uneori întreruptă brusc, c-un ritm cînd frenetic, cînd lent, aş spune de Ciuleandră inversată.
Aparenta anonimie este mîna întinsă spectatorului, de către scenarist. Cuprinde o întreagă diplomaţie filozofică. Ecranul sugerează, face trimiteri, transpune codificat imaginea prin simboluri pe care noi , suntem chemaţi a le descifra. Se construieşte astfel o legătură spirituală, o legătură multiplă, complicată dar suflet. Suntem chemaţi fiecare, prin propria experienţă acumulată şi filozofia vieţii dobîndite să găsim răspunsurile.
Sunt ,oare, întrebările scenaristului sau ale noastre?!
Ana lui Alexa Visarion e o sublimă poveste de dragoste, învăluită de misticism interpătruns cînd de-o rezonanţă cosmică cu rădăcini în Balada populară (Meşterul Manole), cînd de ecouri biblice (izgonirea din paradis, Adam şi Eva, şarpele, Iisus şi Maria-Magdalena, arca lui Noe). O poveste de dragoste pură, între doi păcătoşi, reîntorşi la origini. Şi-aici intervine paradoxul :Poveste de dragoste, dar fără scene erotice?! Dragoste fără erotism?! Alexa Visarion ne spune că există aceste scene provocîndu-ne să deschidem mari ochii minţii şi sufletului nostru.
Motivul Baladei româneşti, al realizării unei creaţii durabile, spirituale, doar prin sacrifiul absolut al dragostei, nu e de loc întîmplător. Toţi, suntem în căutarea ...Anei noastre, a jertfei noastre.
Scenariul împleteşte într-o structură unică, de geometrie spaţio-temporală a perpendicularităţii, mai multe planuri tematice. Astfel, de zidul gri şi urît al unei realităţii socialo-politice asupra căreia planează o altă întrebare , se loveşte mod sistematic dorinţa împlinirii actului de creaţie a artistului. Zidirea speranţei, a motivaţiei pentru mîine, cărămidă cu cărămidă, sacrificînd totul pentru un crez! Filmul e un îndemn. Răspunsul rămîne pe buzele şi în atitudinea spectatorului spectatorului.
Şi atingînd planul socio-istoric,întrebările existenţiale vor îmbrăca o nouă formă, retorico-modală : „şi dacă ce?! ”, „şi dacă cum?!”, „ şi dacă unde?!” insinuînd un pragmatism al nepăsării, al indiferenţei, al dispreţului nebunesc. Un strigăt plin de durerea dezamăgirii neîmplinirii idealurilor la care s-au sperat odată. Strigăt timid, speriat, aproape cu vinovăţie pentru curaj, un suspin sfint, pentru ideal şi pentru cinste. Strigăt îngemănat cu rănetul puternic al hoţiei, minciunii al laşităţii, sub numitorul comun ŢARĂ! Un strigăt al revoltei spre o Casă a Poporului. Un strigăt ce iese din sufletul lăsat în paragină, dintr-o viaţă rămasă la nivel scheletal, în gri neîmplinite a dezamăgiţilor! „Vocea naţiunii din cavoul acesta istoric!”cu gust de dezamăgire îmbinat de-un sentiment al zădărniciei,se simte ameninţătoare sub imboldul din Imnul Naţional: Deşteaptă-te Române!
Descoprerirea şi cunoaşterea propriului ego, accceptarea şi împăcarea cu sine, sunt lucruri greu de împlinit, necesită un drum lung. Parcurgerea lui nu e întotdeauna o linie dreaptă, ci duce spre un orizont ce pare de neatins, neclar. Traseul poate devia spre dreapta sau spre stînga, poate lua întorsături sinuoase, e un du-te vino continu, întrerupt tocmai cînd nu te –aştepţi, tăiat în felii, de verticala zidul gri al birocraţiei de sus în de jos şi vice versa. E precum apa: tumultuasă,domoală sau statică, dar care este indispensabilă existenţei.
Ana e un film în care limbajul e încărcat de greutatea semnificaţiei, spus bine şi sănătos dar în nici un caz vulgar.
Ana e un film care trebuie văzut. E un film al condiţiilor celor mai absurde, dar care lasă să se întrevadă chiar şi prin ceaţa transparentă lumina.Un poem metaforic ce îmbină suspansul cu romanticul , iraţionalul cu raţionalul şi uneşte destinul celor două personaje principale. Iraţional ca sărutul mîinii pentru a mulţumi victimei pentru plăcerea furată prin viol.
Purificarea prin creaţie implică jertfă iar zidirea fericirii prin creaţie, durere. Multă durere sufletească dar nu în sens tragic.
Cert e că trăim într-o lume nebună, în care doar banii pot acoperi putoarea ce vine vine din toate părţile. Într-o lume integrată global, în care cetăţeanul model trebuie să aibă mintea curată, limpede şi ascultătoare.
Despre acest eveniment cinematografic se vor scrie cu siguranţă, comentarii din cele mai neprevăzute. Şi toate vor fi adevărate nu vor putea descrie în mod exhaustiv simbolistica înmagazinată sub titlul unui nume de simplitate mitologică: Ana.
Ana este filmul lui Ion Visarion şi al fiecăruia dintre noi. Ana este un eveniment care nu trebuie pierdut !
Scenariul de film scris nu pentru a place ci pentru a zgudui , pentru a prinde de umeri şi zgîlţîi puternic spectatorul, determinîndu-i un crash–test al întregii sale filozofii existenţiale.
Autorul transformă, prin prisma propriei experiente de viaţă, întrebările fundamentaliste (” Cine suntem?” , „De unde venim ?” şi „Încotro mergem?” ), le frămîntă pe cale, coborînd sau urcînd, pe jos sau călare(pe bicicletă), bătînd sub tălpi apa sau pămîntul, într-un ritm ce se schimbă continu.
Drumul ca simbol central, e o provocare continuă. Trebuie să faci faţă. E drumul vieţii, calea ce duce spre o ţintă aflată-n neclaritatea înceţoşată de la orizont. Începe odată cu apariţia eroului principal, un bărbat trecut de prima tinereţe. Erou despre care nu ştii cine e, nici de unde vine şi nici unde se duce. Drumul ce duce spre necunoscut îi oferă şansa spre marea întîlnire şi confesiune purificatoare. Spălarea de păcat, dădătoare de putere pentru a înfrunta trecutul şi-a continua spre viitor. Dar este oare suficientă?! Acesta e unul din semnele de întrebare care planează de la început înă la şfîrşit, semn de întrebare-provocare pentru fiecare dintre spectatori.
Astfel de întîlniri nu sunt niciodată întîmplătoare. Au loc dintr-un motiv anume. Şi, motivul marilor întîlniri se dezvăluie, gol şi lipsit de păcat, într-o absurdă împerechere, doar după ce acestea s-au împlinit. Atunci apar şi întrebările.
Marile întîlniri sunt predestinate! Tocmai o astfel de întîlnire e şi întîlnirea Lui cu Ea ,fata fără nume sau cu ...Ana(?!).
Nu vom afla niciodată cine sunt de fapt personajele principale. Sunt un EL şi o EA. Sunt un nimeni, un zero şi-o curvă, tinără, frumoasă dar lipsită de talent pentru prostituţie. Dar sunt ei cu adevărat ceea ce mărturisesc a fi, nu fără o doză mare de autoironie, de autopsie dureroasă?!
Să fie o alegere deliberată a scenaristului?! Nu! Categoric nu! Tocmai în această anonimie constă toată magia: personajele îşi descoperă din identitatea printr-o confesiune gradată, uneori continuă,uneori întreruptă brusc, c-un ritm cînd frenetic, cînd lent, aş spune de Ciuleandră inversată.
Aparenta anonimie este mîna întinsă spectatorului, de către scenarist. Cuprinde o întreagă diplomaţie filozofică. Ecranul sugerează, face trimiteri, transpune codificat imaginea prin simboluri pe care noi , suntem chemaţi a le descifra. Se construieşte astfel o legătură spirituală, o legătură multiplă, complicată dar suflet. Suntem chemaţi fiecare, prin propria experienţă acumulată şi filozofia vieţii dobîndite să găsim răspunsurile.
Sunt ,oare, întrebările scenaristului sau ale noastre?!
Ana lui Alexa Visarion e o sublimă poveste de dragoste, învăluită de misticism interpătruns cînd de-o rezonanţă cosmică cu rădăcini în Balada populară (Meşterul Manole), cînd de ecouri biblice (izgonirea din paradis, Adam şi Eva, şarpele, Iisus şi Maria-Magdalena, arca lui Noe). O poveste de dragoste pură, între doi păcătoşi, reîntorşi la origini. Şi-aici intervine paradoxul :Poveste de dragoste, dar fără scene erotice?! Dragoste fără erotism?! Alexa Visarion ne spune că există aceste scene provocîndu-ne să deschidem mari ochii minţii şi sufletului nostru.
Motivul Baladei româneşti, al realizării unei creaţii durabile, spirituale, doar prin sacrifiul absolut al dragostei, nu e de loc întîmplător. Toţi, suntem în căutarea ...Anei noastre, a jertfei noastre.
Scenariul împleteşte într-o structură unică, de geometrie spaţio-temporală a perpendicularităţii, mai multe planuri tematice. Astfel, de zidul gri şi urît al unei realităţii socialo-politice asupra căreia planează o altă întrebare , se loveşte mod sistematic dorinţa împlinirii actului de creaţie a artistului. Zidirea speranţei, a motivaţiei pentru mîine, cărămidă cu cărămidă, sacrificînd totul pentru un crez! Filmul e un îndemn. Răspunsul rămîne pe buzele şi în atitudinea spectatorului spectatorului.
Şi atingînd planul socio-istoric,întrebările existenţiale vor îmbrăca o nouă formă, retorico-modală : „şi dacă ce?! ”, „şi dacă cum?!”, „ şi dacă unde?!” insinuînd un pragmatism al nepăsării, al indiferenţei, al dispreţului nebunesc. Un strigăt plin de durerea dezamăgirii neîmplinirii idealurilor la care s-au sperat odată. Strigăt timid, speriat, aproape cu vinovăţie pentru curaj, un suspin sfint, pentru ideal şi pentru cinste. Strigăt îngemănat cu rănetul puternic al hoţiei, minciunii al laşităţii, sub numitorul comun ŢARĂ! Un strigăt al revoltei spre o Casă a Poporului. Un strigăt ce iese din sufletul lăsat în paragină, dintr-o viaţă rămasă la nivel scheletal, în gri neîmplinite a dezamăgiţilor! „Vocea naţiunii din cavoul acesta istoric!”cu gust de dezamăgire îmbinat de-un sentiment al zădărniciei,se simte ameninţătoare sub imboldul din Imnul Naţional: Deşteaptă-te Române!
Descoprerirea şi cunoaşterea propriului ego, accceptarea şi împăcarea cu sine, sunt lucruri greu de împlinit, necesită un drum lung. Parcurgerea lui nu e întotdeauna o linie dreaptă, ci duce spre un orizont ce pare de neatins, neclar. Traseul poate devia spre dreapta sau spre stînga, poate lua întorsături sinuoase, e un du-te vino continu, întrerupt tocmai cînd nu te –aştepţi, tăiat în felii, de verticala zidul gri al birocraţiei de sus în de jos şi vice versa. E precum apa: tumultuasă,domoală sau statică, dar care este indispensabilă existenţei.
Ana e un film în care limbajul e încărcat de greutatea semnificaţiei, spus bine şi sănătos dar în nici un caz vulgar.
Ana e un film care trebuie văzut. E un film al condiţiilor celor mai absurde, dar care lasă să se întrevadă chiar şi prin ceaţa transparentă lumina.Un poem metaforic ce îmbină suspansul cu romanticul , iraţionalul cu raţionalul şi uneşte destinul celor două personaje principale. Iraţional ca sărutul mîinii pentru a mulţumi victimei pentru plăcerea furată prin viol.
Purificarea prin creaţie implică jertfă iar zidirea fericirii prin creaţie, durere. Multă durere sufletească dar nu în sens tragic.
Cert e că trăim într-o lume nebună, în care doar banii pot acoperi putoarea ce vine vine din toate părţile. Într-o lume integrată global, în care cetăţeanul model trebuie să aibă mintea curată, limpede şi ascultătoare.
Despre acest eveniment cinematografic se vor scrie cu siguranţă, comentarii din cele mai neprevăzute. Şi toate vor fi adevărate nu vor putea descrie în mod exhaustiv simbolistica înmagazinată sub titlul unui nume de simplitate mitologică: Ana.
Ana este filmul lui Ion Visarion şi al fiecăruia dintre noi. Ana este un eveniment care nu trebuie pierdut !
Irimia Carmen
3/04/2014, Atena,Grecia