Părerea criticului
Titlul filmului este o crâmpeie din Jurământul de Credinţă pe care orice persoană care acţionează sub tutela legii trebuie să îl depună în Statele Unite ale Americii, un jurământ care spune „I pledge allegiance to the flag of the United States of America, and to the republic for which it stands, one nation under God, indivisible, with liberty and justice for all.” Tehnic, filmul începe cu imagini dintr-o sală de judecată ceea ce anunţă în mare parte direcţia în care o va lua acesta.
Începutul real al filmului îl reprezintă de fapt imaginea lui Al Pacino la închisoarea din cadrul poliţiei ceea ce m-a cam pus în încurcătură pentru că mă aşteptam ca de fapt Al Pacino să fie personajul pozitiv al filmului, cel de partea legii, nu împotriva. Mi-a adus aminte instantaneu că de fapt adevăratul Al Pacino, în tinereţea lui nu a fost mereu de partea legii, încercând cam toate drogurile care au existat pe piaţa mondială după cum chiar el declara. E semi-italian, are mafia în sânge… bine că s-a îndreptat odată cu înaintarea în vârstă şi a ajuns din satele ecranului să fie idol pentru milioane de oameni… me too, me too.
În orice caz, Al Pacino, în acest film, joacă rolul unui avocat mai temperamental ce-i drept, care a avut o mică răfuială cu un judecător în cadrul unui proces şi s-a ales cu o mică recreere printre cei care altminteri îi erau clienţi. Puţin important acest aspect pentru că reuşeşte să iasă numaidecât. Felul lui Arthur Kirkland, acest temperament semi-vulcanic al lui reieşit din natura lui Al Pacino de a fi este foarte interesant. Se situează oarecum la mijlocul unei evoluţii a lui Al Pacino de la Michael Corleone, cu discursurile sale liniştite din „The Godfather” la evoluţiile furtunoase ale sale din „The Devil’s Advocate” sau „Scent of a Woman” chiar. Zici că nu ar mai fi acelaşi actor, mie îmi place mai mul cel vulcanic.
Primele 25 de minute din film par a se adresa doar avocaţilor şi celor din domeniu la fel cum „Glengary Glan Ross” părea a se adresa doar celor din domeniul imobiliar cu menţiunea că în cazul de faţă Al Pacino pare a fi mai bine pus în scenă, asta şi pentru că filmul de faţă este un „one man show” spre deosebire de „Glengarry” unde pleiada de actori este una impresionantă iar Pacino este doar unul dintre, nu e doar el. Tot în acest timp filmul pare a nu se îndrepta în nici-o direcţie. Ce mi-a plăcut însă în acest cadru este personajul lui Rayford, judecător controversat pe care pare să-l doară fix în cot de momentul în care va surveni moartea lui. Felul lui de-a fi este pur şi simplu entertaining. Chiar scena în care este prezentat este una comică „Există lege şi ordine, iar asta este ordine” arătând spre pistolul cu care tocmai trăsese în sala de judecată spre a face… ordine. Pare mai nebun decât cei cărora le decide soarta, condamnaţii.
Puţin despre avocaţi… „A fi cinstit nu are legătură cu a fi un avocat bun” îi zise bunicul lui Kirkland. De asta mi-am dat şi eu seama prin clasa a opta pe când am realizat că nu pot fi un avocat din moment ce nu îmi place de nici un fel istoria… cel puţin nu aşa cum îmi era prezentată în şcoală. Că am ajuns să fiu din ce în ce mai curios de conjuncturile în care s-au luat decizii istorice ce au schimbat lumea, că am ajuns să fiu din ce în ce mai curios de mentalităţile unor personalităţi puternice, precum Hitler cu toate că eu îl consider ca fiind unul din cei mai mari criminali ai omenirii… nu are nici o legătură cu şcoala.
Pe la 75% din film mă gândeam că scopul lui nu este altul decât de a scoate în evidenţă oarece amatorism din sălile de judecată din SUA. La un moment dat intervine şi un şantaj, mic la început dar nici spre final nu ia cine-ştie-ce amploare. Planul ce cuprinde acest şantaj, pare a fi prea neînsemnat crescând doar puţin spre final în intensitate. Pe la 80% din film regizorul face zigzag cu cele două planuri dar nu în raport de unu la unu ci mai degrabă de trei ochiuri pe faţă unul pe dos… ca la croşetat, ochiul pe dos fiind planul şantajului. S-au mai făcut filme de genul însă acestea au rămas în istorie chiar datorită acestui aspect… „Crash” „Babel” sau „Trafic”. Aici nu se pune problema şi nici regizorul nu pare a-şi bate capul cu asta.
Concluzia: Justiţia omoară oameni nevinovaţi pentru a servi publicului porţia de ştiri de care aceştia au nevoie, să îşi permită şi ei o reacţie de genul „autorităţile şi-au făcut treaba” pentru că până a urmă asta ne interesează… să fie cineva pedepsit, nu dacă el e de vină, nu care au fost circumstanţele în care a fost pedepsit. Până la urmă chiar şi în România, justiţia lucrează de ochii publicului nu de partea dreptăţii… fiecare descindere a acesteia este decât un show mediatic şi nimic mai mult.
Filmul nu este rău, Al Pacino face show, însă eu nu aş recomanda filmul dcât fanilor înrăiţi ai lui Pacino… me too, me too şi celor implicaţi în domeniul juridic. Ca simplu cinefil s-ar putea să nu găsiţi foarte multe aspecte catchy în acest film.
Începutul real al filmului îl reprezintă de fapt imaginea lui Al Pacino la închisoarea din cadrul poliţiei ceea ce m-a cam pus în încurcătură pentru că mă aşteptam ca de fapt Al Pacino să fie personajul pozitiv al filmului, cel de partea legii, nu împotriva. Mi-a adus aminte instantaneu că de fapt adevăratul Al Pacino, în tinereţea lui nu a fost mereu de partea legii, încercând cam toate drogurile care au existat pe piaţa mondială după cum chiar el declara. E semi-italian, are mafia în sânge… bine că s-a îndreptat odată cu înaintarea în vârstă şi a ajuns din satele ecranului să fie idol pentru milioane de oameni… me too, me too.
În orice caz, Al Pacino, în acest film, joacă rolul unui avocat mai temperamental ce-i drept, care a avut o mică răfuială cu un judecător în cadrul unui proces şi s-a ales cu o mică recreere printre cei care altminteri îi erau clienţi. Puţin important acest aspect pentru că reuşeşte să iasă numaidecât. Felul lui Arthur Kirkland, acest temperament semi-vulcanic al lui reieşit din natura lui Al Pacino de a fi este foarte interesant. Se situează oarecum la mijlocul unei evoluţii a lui Al Pacino de la Michael Corleone, cu discursurile sale liniştite din „The Godfather” la evoluţiile furtunoase ale sale din „The Devil’s Advocate” sau „Scent of a Woman” chiar. Zici că nu ar mai fi acelaşi actor, mie îmi place mai mul cel vulcanic.
Primele 25 de minute din film par a se adresa doar avocaţilor şi celor din domeniu la fel cum „Glengary Glan Ross” părea a se adresa doar celor din domeniul imobiliar cu menţiunea că în cazul de faţă Al Pacino pare a fi mai bine pus în scenă, asta şi pentru că filmul de faţă este un „one man show” spre deosebire de „Glengarry” unde pleiada de actori este una impresionantă iar Pacino este doar unul dintre, nu e doar el. Tot în acest timp filmul pare a nu se îndrepta în nici-o direcţie. Ce mi-a plăcut însă în acest cadru este personajul lui Rayford, judecător controversat pe care pare să-l doară fix în cot de momentul în care va surveni moartea lui. Felul lui de-a fi este pur şi simplu entertaining. Chiar scena în care este prezentat este una comică „Există lege şi ordine, iar asta este ordine” arătând spre pistolul cu care tocmai trăsese în sala de judecată spre a face… ordine. Pare mai nebun decât cei cărora le decide soarta, condamnaţii.
Puţin despre avocaţi… „A fi cinstit nu are legătură cu a fi un avocat bun” îi zise bunicul lui Kirkland. De asta mi-am dat şi eu seama prin clasa a opta pe când am realizat că nu pot fi un avocat din moment ce nu îmi place de nici un fel istoria… cel puţin nu aşa cum îmi era prezentată în şcoală. Că am ajuns să fiu din ce în ce mai curios de conjuncturile în care s-au luat decizii istorice ce au schimbat lumea, că am ajuns să fiu din ce în ce mai curios de mentalităţile unor personalităţi puternice, precum Hitler cu toate că eu îl consider ca fiind unul din cei mai mari criminali ai omenirii… nu are nici o legătură cu şcoala.
Pe la 75% din film mă gândeam că scopul lui nu este altul decât de a scoate în evidenţă oarece amatorism din sălile de judecată din SUA. La un moment dat intervine şi un şantaj, mic la început dar nici spre final nu ia cine-ştie-ce amploare. Planul ce cuprinde acest şantaj, pare a fi prea neînsemnat crescând doar puţin spre final în intensitate. Pe la 80% din film regizorul face zigzag cu cele două planuri dar nu în raport de unu la unu ci mai degrabă de trei ochiuri pe faţă unul pe dos… ca la croşetat, ochiul pe dos fiind planul şantajului. S-au mai făcut filme de genul însă acestea au rămas în istorie chiar datorită acestui aspect… „Crash” „Babel” sau „Trafic”. Aici nu se pune problema şi nici regizorul nu pare a-şi bate capul cu asta.
Concluzia: Justiţia omoară oameni nevinovaţi pentru a servi publicului porţia de ştiri de care aceştia au nevoie, să îşi permită şi ei o reacţie de genul „autorităţile şi-au făcut treaba” pentru că până a urmă asta ne interesează… să fie cineva pedepsit, nu dacă el e de vină, nu care au fost circumstanţele în care a fost pedepsit. Până la urmă chiar şi în România, justiţia lucrează de ochii publicului nu de partea dreptăţii… fiecare descindere a acesteia este decât un show mediatic şi nimic mai mult.
Filmul nu este rău, Al Pacino face show, însă eu nu aş recomanda filmul dcât fanilor înrăiţi ai lui Pacino… me too, me too şi celor implicaţi în domeniul juridic. Ca simplu cinefil s-ar putea să nu găsiţi foarte multe aspecte catchy în acest film.
