Considerat de catre membrii Academiei Europene de Film si Televiziune drept unul din cele mai bune 10 filme ale lumii, povestea lui Andrei Rublyov s-a situat pe locul 8. Povestea are ca background istoric Rusia in secolul al XV-lea, in timpul printeselor feudale dar si al conflictelor interne. Filmul Andrei Rublyov prezinta eterna problema existentiala a artistului impotriva autoritatilor, a singuratatii geniului si a abilitatii acestuia de a se ridica deasupra multimii – toate acestea redate prin prisma experientei de viata a marelui pictor de icoane, Andrei Rublov.
lili22
pe 22 Ianuarie 2017 15:18
Unul din cele mai profunde filme ale lui Tarkovski, despre conditia artistului in secolul invadarii Rusiei, totusi gaseste puterea si credinta de a crea capodopere .
Si Tarkovski a creat capodopere intr-o lume care ii era ostila.
Stephen2D
pe 13 Februarie 2016 23:37
cezarika21
pe 14 Februarie 2014 10:07
Plecând de la situaţia pictorului iconar Andrei Rubliov, regizorul Andrei Tarkovski realizează o parabolă despre condiţia artistului într-o societate plină de constrângeri, în care libertatea de creaţie este supusă arbitrariului puterii. Puterea are autoritatea să cenzureze, să refuze şi să impună artistului teme de creaţie, iar cei care s-ar opune acestor constrângeri ar risca să fie marginalizaţi sau să sufere pedepse grave.
Tarkovski a fost motivat de ideea de a arăta legătura între personalitatea unui artist și vremurile în care el trăiește, precum şi maturizarea talentului său în condiţii dificile de creaţie. "Andrei Rubliov" este un film despre esența artei și importanța credinței și prezintă un artist care încearcă să găsească un răspuns artistic adecvat la tragediile timpului său. Artistul este privit ca fiind sfâşiat de contradicţii cu privire la scopul artei şi în relaţie directă cu credinţa creştină în care încearcă să-şi găsească un răspuns. El pune în discuţie perenitatea artei şi rolul ei în formarea spirituală a poporului, respingând orice formă de folosire neadecvată a operei de artă. O secvenţă care ilustrează perfect această convingere este cea în care pictorul refuză să picteze "Judecata de Apoi", susţinând că arta creştină nu trebuie să insufle teamă privitorilor, ci speranţă şi iubire.
Unul dintre aspectele cele mai interesante ale filmului este trecerea în secvenţa finală de la alb-negru la color, opţiune artistică motivată de regizor din dorinţa ca privitorul să se detaşeze de viaţa pictorului şi să reflecteze cu privire la arta lăsată de acesta în urma sa. Spre deosebire de secvenţele alb-negru care sunt o imagine a vieţii zbuciumate şi pline de tulburări sufleteşti a creatorului de artă (de fapt sufletul pictorului este zbuciumat de lupta interioară între divin şi demonic), secvenţele color ilustrează strălucirea creaţiilor artistice excepţionale rămase în urma sa. Filmul este încadrat de două parabole: parabola zborului (întâlnită şi în creaţia lui Leonardo da Vinci) care simbolizează înălţarea spiritelor excepţionale deasupra semenilor şi parabola perenităţii artei prin prezentarea imaginii unui grup de cai albi păscând în ploaie pe malul unui râu.
Filmul poate fi analizat sub multiple aspecte, fiecare frază poate fi disecată şi găsite explicaţii, se pot scrie sute de pagini despre semnificaţiile diferitelor secvenţe. Vizionarea lui provoacă însă o satisfacţie estetică greu de descris în cuvinte, stimulând gândirea şi credinţa privitorului.
zeno.marin
pe 08 Decembrie 2013 22:09
Imi este limpede ca a incerca sa-l comentezi e ca si cum ai vrea sa joci sah cu Kasparov (da stiu, Kasparov nu era rus insa asta e prea important). Provocarea e aproape la fel de mare si pentru un critic cu acte in regula daramite pentru un amator ca mine...
Regia e colosala, poate chiar perfecta si m-a lasat pur si simplu mut sau, sufleteste vorbind, intr-un fel de ceata tenebroasa, element stilistic repetat si in Calauza, la fel ca si ploaia ce insoteste ca un zgomot de fond intreaga desfasurare. Intreb si eu totusi pe ei care l-au vazut daca nu cumva au remarcat o asemenare intre episodul sarbatorii pagane si Heart of Darkness (sau versiunea de mai tarziu a lui Copola)?... Un film dens, deloc usor de urmarit, fantastic de complex, intens si greu de comentat, pentru care e nevoie de ore si ore de studiu intens. Chiar daca o singura vizionare e total insuficienta, aceasta iti lasa o urma adanca, intrucat senzatia vizuala e coplesitor de deprimanta. Marturisesc insa ca orice urma de simbolistica mistica si orice metafora cinematografica mi s-au parut acoperite de realismul crunt cu care Tarkovsky reda barbaria unui Ev Mediu oribil prin cruzime si salbaticie.
Andrei Rublev ramane un film obligatoriu de vazut de catre toti cinefilii adevarati, o marturie in plus ca arta se putea face si neconstrans de evul mediu al cenzurii culturale comuniste. Si asta nu oricum, ci la modul absolut superlativ.
cosmin_kedii
pe 06 Septembrie 2013 08:19
Directorul evocă mai degrabă decât a spune , durata de viață a celebrului pictor rus la intersecția a secolului al XIV-XV , cand Rusia a fost ocupat de tătari . El ne arată mai precis prin acest modul în care poporul rus au rezistat asupririi mongolă și a păstrat credința și identitatea creștină , în ciuda invadatorilor păgâne , în special prin intermediul creației artistice
pisicuta1
pe 18 Februarie 2013 22:45
o adevarata capodopera greu de inteles dar merita vazut de cunoscatori ,si de adevarati cinefili!
sabinalin
pe 17 Mai 2012 17:01
Exista vreo solutie intru contracararea raului care se manifesta atat de frecvent in iadul pamntesc? Care-i cea mai buna atitudine care trebuie adoptata in fata tradarii, a violentei, a urii? Poate tacerea pe timp lung sa rezolve problema? Tacerea se poate asuma individual dar din punct de vedere colectiv nu duce niciunde... Drumul spre mantuire e unul foarte complicat si nicidecum colectiv. Vrea lumea sa fie mantuita cu adevarat? S-a vazut: atunci cand a avut de ales intre Iisus si Baraba l-a ales pe Baraba... S-a spus despre Andrei Tarkovski ca este corespondentul cinematografic al lui Dostoievski. Aceasta capodopera e cea mai buna dovada.
ciprian34
pe 01 Ianuarie 2012 21:58
Un film cutremurator si plin de intense trairi ale personajelor,un film despre care s-ar putea scrie multe,a si scris foarte bine Liviu si-l felicit pentru comentariul lui,Tarkovski e un regizor greu,filmele lui sunt complicate dar sunt unicate.
Liviu-
pe 19 Septembrie 2011 22:33
Andrey Rublyov
In scurta mea "cariera" de cinefil am reusit sa vad un numar destul de mare de filme si am intrat in contact cu regizori al caror stil se extinde de la o extrema la alta, de la filme de consum extrem pana la minimalismul extrem. Cu toate astea mai am multe de vazut, multi regizori de descoperit, dar, din pacate, probabil majoritatea nu ies cu vreo ceva anume din tiparul altora. Mi-e greu sa cred ca va veni vreodata momentul cand Tarkovsky va parasi tronul pe care se afla momentan in sufletul meu. El e unic, n-a fost altul asemnea lui inaintea sa si momentan nu se preconizeaza o noua astfel de existenta in lumea cinemaului. Desigur, a existat inaintea sa un Dreyer, exista inca dupa el un Tarr, dar parca niciul dintre ei nu reuseste sa combine atat de perfect elementele unui film incat sa creeze pura poezie, desi poate nici nu e asta intentia lor. Poate sunt eu nestiutor, poate putin ignorant, dar parca nimic din ce era inaintea sa nu aducea atat de mult a poezie pe cat o fac filmele sale. Tarkovsky a inventat un nou limbaj, un nou cinema, pana si marele Bergman a spus: "Tarkovsky for me is the greatest [director], the one who invented a new language, true to the nature of film, as it captures life as a reflection, life as a dream."
Inca din primul sau lungmetraj, Copilaria lui Ivan, se poate observa geniul ce avea sa vina. Acest film, desi special in felul sau, a fost poate cel mai cuminte al sau, cel mai ca la carte, dar intr-un fel se poate spune ca a fost cumva linistea dinaintea furtunei, pentru ca tot ce a urmat dupa a fost opera de geniu, capodopera dupa capodopera, fiind printre putinii regizori (mai exista altcineva?) despre care se poate spune ca a facut numai filme de o calitate superioara.
Andrey Rublyov e filmul care deja l-a facut mare pe Tarkovsky, iar ce a urmat dupa e interpretabil mai bun sau mai putin bun. Eu nu le-as putea compara pentru ca toate sunt mari, pot doar sa spun ca pe unul il am la inima mai mult decat pe altul si atat.
Ce-mi place enorm la filmele lui, inclusiv la Andrey Rublyov, e faptul ca ele n-au nevoie de interpretari pentru a-mi ramane bine intiparite in memorie, dar mai ales in inima, nu simt nevoie sa le gandesc, sa le intorc pe toate fetele, desi se poate face asta, si chiar se intampla foarte des. Filmele sale sunt de asa natura incat pot reiesi teorie peste teorie, interpretare peste interpretare, te hipnotizeaza si te duc in teritorii negandite nici macar de Tarkovsky. Desi par mai degraba de natura intelectuala, primeaza emotia, iar o mare greseala din partea spectatorului ar fi sa "supragandeasca" filmul si sa ignore inconstient frumusetea din fata ochilor, acea poezie in care toate elementele se imbina perfect. Suntem in pericolul de a face precum Danil care zice: "I passed this birch every day and never noticed it". Poate unii asteapta de la film actiune, intamplari extraordinare, dar nu sunt in stare sa observe decorul, spatiul in care toate sa intampla. Uneori suntem atat de setati pe treburile noastre incat ignoram frumusetea ce ne inconjoara.
Filmul nu il prezinta doar pe personajul principal, el e important, dar nu e tot, pentru a putea prezenta cat mai bine persoana sa e nevoie de o prezentare a decorului, natura, locurile, oamenii. Nu poti prezenta viata doar prin prisma unor dialoguri. Ele te pot captiva, pot arata emotia, dar parca constientizezi ca e doar o imitatie a ei, iar pentru a o simti cu adevarat e nevoie de tot ce cuprinde viata, de om, de societate si mai ales de natura. Cea din urma a avut tot timpul un loc special in filmografia rusului, as zice ca uneori e chiar mai importanta decat personajele sale pentru ca ea este cea care da liricitatea prin utilizarea unor elemente primordiale. Apa e poate cea mai sesizabila, e adesea prezenta sub forma raurilor sau a unor ape statatoare precum in scena cand Rublyov si Foma vorbesc printr-o zona mlastinoasa, iar un sarpe “curge” usor prin preajma lor. Intr-o alta scena, dupa macelul artistilor din padure, un copil ramas nevatamat observa pe unul din camarazii sai cazut cu mana in apa in timp ce alaturi un lichid se amesteca usor cu apa. Foarte asemnator e momentul in care Foma cade ucis de sageata intr-un mic rau si incepe sa pluteasca usor la vale. Un element si mai poetic este apa sub forma ploii, intalnita prima data in film in al doilea capitol cand cei trei, Rublyov, Danil si Kiril, ajung intr-un mic satuc, se adapostesc, iar apoi Tarkovsky ne arata linistea si pacea adusa de un asemenea fenomen, cand oamenii stau unii langa altii in timp ce ploaia se desfoasoara lin afara, pe fundal candand o voce ce aduce a divinitate.
Fie ca personajele vorbesc sau nu, Tarkovsky indeparteaza de fiecare data cadrul de acestea, aratandu-ne mediul, de cele mai multe ori sarac si dificil, uneori chiar salbatic. Asa putem constientiza dificultatea calatoriei, o calatorie extenuanta atat fizic cat si psihic. Personal gasesc extrem de placut acest mediu, exprima lupta, faptul ca viata nu e deloc usoara si chiar ar fi atat de plictisitoare in caz contrar. Saracia ma duce cu gandul la simplitatea unei vieti care aduce nu numai greutate, cat si fericire, e o lume diferita de superficialitatea in care traieste multa lume mai ales in societatea contemporana, o societate in care, uneori, in loc sa traim pur si simplu, asa cum fac personajele simple pe care le vedem doar si pentru cateva secunde in Andrey Rublyov, suntem nevoiti sa ne prefacem ca traim, ne ascundem dupa lucruri de consum, ignoram lucrurile simple din viata si fara sa constientizam ignoram insasi viata.
Foarte des in lumea pictata de Tarkovsky apar si animalele, in special caii. Nu cred ca scenele respective, precum cele din inceput si din final, au vreo semnficatie ascunsa. As zice ca regizorul ne arata pur si simplu frumusetea si maretia creaturilor din jur, ne face mai constienti de existenta lor, la fel ca si cu celelalte elemente din filmele sale. Sunt de o frumusete extraordinara cadrele precum cel din inceput, in care e aratat un cal in toata splendoarea sa, singur, liber, in mediul sau natural.
Dupa cum am zis, elementele astea vin sa intregeasca imaginea lumii lui Tarkovsky, sa inchida cercul, un cerc care doreste sa descrie viata: “it is crucial that mise en scene, rather than illustrating some idea, should follow life—the personalities of the characters and their psychological state. Its purpose must not be reduced to elaborating on the meaning of a conversation or an action. Its function is to startle us with the authenticity of the actions and the beauty and depths of the artistic images—not by obtrusive illustration of their meaning. As is so often the case, undue emphasis on ideas can only restrict the spectator's imagination, forming a kind of thought ceiling beyond which there yawns a vacuum. It doesn't safeguard the frontiers of thought, it simply makes it harder to penetrate into its depths.” (Sculpting in time, Andrey Tarkovsky)
Reusim astfel sa intelegem mai bine greutatile prin care trece Rublyov, singuratatea sa, pentru ca el, desi acompaniat mai tot timpul, pare sa inteleaga altfel credinta in Dumnezeu si lumea creata de acesta. Din punctul asta de vedere Tarkovsky pare sa fie destul de critic la adresa crestinismului insangerat, la ideile conforme Vechiului Testament. Kiril spune la inceput ca preotul e omul lui Dumnezeu, iar bufonul e omul diavolului, iesind apoi din incapere si vorbind cu autoritatile, lucru aratat subtil de regizor printr-o mica fereastra prin care se uita Rublyov, urmand ca acestea sa-l aresteze pe bufon apoi. Kiril nu intelege lumea ca Andrey, el considera ca paganii nu isi au locul in lumea lui Dumnezeu, el crede mai degraba in Dumnezeul violent, cel de care trebuie sa-ti fie frica, nu in cel iubitor si iertator. Andrey pare sa fie de cealalta parte, mai ales dupa intamplarea din “noaptea iubirii”. Cand paganii sunt vanati el are capul plecat, iar pe fata lui pare sa se observe meditatia si parca bulversarea, probabil realiza in acel moment ca paganii sunt oameni, la fel ca si credinciosii ce ii stateau alaturi.
Filmul e destul de critic si la adresa poporului rus sau poate a omenirii in general. In timpul raidului Foma ii spune atacatorului ca sunt frati rusi, dar lucrul asta n-are niciun efect. Cand vine vorba de bogatii materiale, fie aur, fie teritoriu, fie altele, omul este extraordinar de egoist si devine in stare de orice. Alfel unul din cei doi printi merge atat de departe incat se aliaza cu tatarii si isi macelareste propriul popor, cat si pe fratele sau de sange. Omenirea e intr-o continua lupta cu ea insasi, asa a fost dintotdeauna, iar acest lucru se va sfarsi odata cu moartea ei. Cand Rublyov realizeaza lucrul asta renunta la ce avea el mai de pret, talentul sau, dar de la Dumnezeu pentru care calugarul nu mai vede niciun scop. El crede ca darul sau l-a primit pentru a sluj lumea, iar aceasta il distruge, ca si cum i-ar spune ca nu are nevoie de el. Abia in finalul filmului constientizeaza ca telentul sau e in stare sa faca lumea fericita asa cum Boris a reusit prin construirea clopotului. Acesta e momentul cand Rublyov isi regaseste scopul in viata, slujirea omului, nu doar a lui Dumnezeu asa cum sustinea Teofan initial ca apoi sa fie contrazis de Teofan mortul.
Rar mi-a fost dat sa simt personaje mai real decat in filmele lui Tarkovsky, mai ales in Andrey Rublyov, sa simt ca sunt adevarate, ca sunt vii, sa vad in ele o profunzime infinita, sa simt atat de mult lumea sa incat sa nu-mi gasesc cuvintele in incercarile mele patetice de a o descrie. Ma simt minuscul, simt ca oricat de multe cuvinte as folosi n-as reusi niciodata sa cuprind frumusetea si profunzimea filmelor sale asa ca ma opresc aici desi atat de multe au ramas nespuse despre filmul asta, dar oricum foarte multe ar ramane chiar si de as incerca.
aayana
pe 13 Februarie 2011 18:51
Andrey Rublyov a fost înzestrat cu un sâmbure de talent: știe să picteze. În timp ce un prieten se bucură că Andrey a fost chemat să picteze pereții unei biserici din Moscova, un altul este ros de invidie. Cu toate acestea, talentul nu supraviețuiește când nu există credință adevărată care să-l amplifice. Dezamăgirile încep să apară: pentru cine să creezi când munca îți este călcată în picioare de propriul neam? Cum să pictezi Judecata de Apoi fără să înspăimânți lumea? Oare tăcerea este o cale mai bună pentru a înțelege că omul moare iar talentul este dăruit istoriei/omenirii? Nimic nu piere atunci când este construit pe temelia credinței.
mihaelatb
pe 02 Octombrie 2010 02:12
"Tacerea" autoimpusa mi se pare ca un soi de initiere in ceva mult mai tainic,poate talentul?!
ChrisfloydOS2001
pe 13 Septembrie 2010 22:42
filmul e o poezie , nu trebuie cuvinte doar simtire suspine sentimente...
Munchausen
pe 19 Mai 2010 17:32
Povestea unui precursor al lui Michelangelo ce picteaza biserici in timp ce tătarii navalesc cu sabia si incendiază totul in cale. Poate parea asa ceva la prima vedere dar este, dupa parerea mea, cel mai bun film despre conditia artistului si relatia sa cu divinitatea.
MIRCEA_mircea
pe 20 Ianuarie 2010 22:17
Costion Nicolescu. Iată o parte din cuvintele acestuia despre Rubliov: "Toate istoriile care compun filmul se petrec între 1400-1423, o perioadă dură pentru Rusia. (...) Pe fondul acestei istorii reale, problematica pusă de Tarkovski în discuţie, aceea a actului de creaţie, este perenă. Pentru creatorul de valori spirituale, contactul cu lumea este întotdeauna dificil şi mizeria umană tinde să-l inunde. Unde să găsească el resursele pentru a crea? Şi pentru cine să creeze? Merită să creezi? (...) Sfîntul Andrei Rubliov ajunge să extragă frumuseţea icoanelor sale deopotrivă din suferinţa acestei lumi pentru care Hristos S-a făcut om, şi a biruit moartea prin moarte, înviind şi deschizîndu-ne şi nouă raiul, dar şi din absoluta frumuseţe a lui Dumnezeu care ni S-a revelat în transfigurarea lui Hristos".
Să mai reţinem doar două afirmaţii ale lui Andrei Tarkovski: "Dacă astăzi, în epoca noastră, sentimentul religios nu se trezeşte, este sfîrşitul"; "Cu cît este mai mult rău în lume, cu atît mai necesară este arta". Horia-Roman Patapievici dedică 6 pagini din Zbor în bătaia săgeţii filmului care l-a marcat în mod esenţial: "Prima dată am văzut acest film în mai 1978, la Doina. Impactul pe care l-a avut asupra mea a fost enorm. L-am revăzut, în cursul unei singure săptămîni, de cinci ori. Uneori împingeam excesul pînă acolo încît îl revedeam de două ori în aceeaşi zi. Aveam un carnet de notiţe la mine, pe care îmi însemnam, orbeşte, frînturi de dialog, observaţii, semne, imagini ale misterului care mă fascina în această creaţie. Am înţeles imediat că Tarkovski vorbea despre mine şi că Andrei Rubliov eram eu. Simţeam că esenţialul a ceea ce sunt există în acest film pe care, dacă îl înţeleg, îmi înţeleg viaţa".
Si Tarkovski a creat capodopere intr-o lume care ii era ostila.
Tarkovski a fost motivat de ideea de a arăta legătura între personalitatea unui artist și vremurile în care el trăiește, precum şi maturizarea talentului său în condiţii dificile de creaţie. "Andrei Rubliov" este un film despre esența artei și importanța credinței și prezintă un artist care încearcă să găsească un răspuns artistic adecvat la tragediile timpului său. Artistul este privit ca fiind sfâşiat de contradicţii cu privire la scopul artei şi în relaţie directă cu credinţa creştină în care încearcă să-şi găsească un răspuns. El pune în discuţie perenitatea artei şi rolul ei în formarea spirituală a poporului, respingând orice formă de folosire neadecvată a operei de artă. O secvenţă care ilustrează perfect această convingere este cea în care pictorul refuză să picteze "Judecata de Apoi", susţinând că arta creştină nu trebuie să insufle teamă privitorilor, ci speranţă şi iubire.
Unul dintre aspectele cele mai interesante ale filmului este trecerea în secvenţa finală de la alb-negru la color, opţiune artistică motivată de regizor din dorinţa ca privitorul să se detaşeze de viaţa pictorului şi să reflecteze cu privire la arta lăsată de acesta în urma sa. Spre deosebire de secvenţele alb-negru care sunt o imagine a vieţii zbuciumate şi pline de tulburări sufleteşti a creatorului de artă (de fapt sufletul pictorului este zbuciumat de lupta interioară între divin şi demonic), secvenţele color ilustrează strălucirea creaţiilor artistice excepţionale rămase în urma sa. Filmul este încadrat de două parabole: parabola zborului (întâlnită şi în creaţia lui Leonardo da Vinci) care simbolizează înălţarea spiritelor excepţionale deasupra semenilor şi parabola perenităţii artei prin prezentarea imaginii unui grup de cai albi păscând în ploaie pe malul unui râu.
Filmul poate fi analizat sub multiple aspecte, fiecare frază poate fi disecată şi găsite explicaţii, se pot scrie sute de pagini despre semnificaţiile diferitelor secvenţe. Vizionarea lui provoacă însă o satisfacţie estetică greu de descris în cuvinte, stimulând gândirea şi credinţa privitorului.
Regia e colosala, poate chiar perfecta si m-a lasat pur si simplu mut sau, sufleteste vorbind, intr-un fel de ceata tenebroasa, element stilistic repetat si in Calauza, la fel ca si ploaia ce insoteste ca un zgomot de fond intreaga desfasurare. Intreb si eu totusi pe ei care l-au vazut daca nu cumva au remarcat o asemenare intre episodul sarbatorii pagane si Heart of Darkness (sau versiunea de mai tarziu a lui Copola)?... Un film dens, deloc usor de urmarit, fantastic de complex, intens si greu de comentat, pentru care e nevoie de ore si ore de studiu intens. Chiar daca o singura vizionare e total insuficienta, aceasta iti lasa o urma adanca, intrucat senzatia vizuala e coplesitor de deprimanta. Marturisesc insa ca orice urma de simbolistica mistica si orice metafora cinematografica mi s-au parut acoperite de realismul crunt cu care Tarkovsky reda barbaria unui Ev Mediu oribil prin cruzime si salbaticie.
Andrei Rublev ramane un film obligatoriu de vazut de catre toti cinefilii adevarati, o marturie in plus ca arta se putea face si neconstrans de evul mediu al cenzurii culturale comuniste. Si asta nu oricum, ci la modul absolut superlativ.
In scurta mea "cariera" de cinefil am reusit sa vad un numar destul de mare de filme si am intrat in contact cu regizori al caror stil se extinde de la o extrema la alta, de la filme de consum extrem pana la minimalismul extrem. Cu toate astea mai am multe de vazut, multi regizori de descoperit, dar, din pacate, probabil majoritatea nu ies cu vreo ceva anume din tiparul altora. Mi-e greu sa cred ca va veni vreodata momentul cand Tarkovsky va parasi tronul pe care se afla momentan in sufletul meu. El e unic, n-a fost altul asemnea lui inaintea sa si momentan nu se preconizeaza o noua astfel de existenta in lumea cinemaului. Desigur, a existat inaintea sa un Dreyer, exista inca dupa el un Tarr, dar parca niciul dintre ei nu reuseste sa combine atat de perfect elementele unui film incat sa creeze pura poezie, desi poate nici nu e asta intentia lor. Poate sunt eu nestiutor, poate putin ignorant, dar parca nimic din ce era inaintea sa nu aducea atat de mult a poezie pe cat o fac filmele sale. Tarkovsky a inventat un nou limbaj, un nou cinema, pana si marele Bergman a spus: "Tarkovsky for me is the greatest [director], the one who invented a new language, true to the nature of film, as it captures life as a reflection, life as a dream."
Inca din primul sau lungmetraj, Copilaria lui Ivan, se poate observa geniul ce avea sa vina. Acest film, desi special in felul sau, a fost poate cel mai cuminte al sau, cel mai ca la carte, dar intr-un fel se poate spune ca a fost cumva linistea dinaintea furtunei, pentru ca tot ce a urmat dupa a fost opera de geniu, capodopera dupa capodopera, fiind printre putinii regizori (mai exista altcineva?) despre care se poate spune ca a facut numai filme de o calitate superioara.
Andrey Rublyov e filmul care deja l-a facut mare pe Tarkovsky, iar ce a urmat dupa e interpretabil mai bun sau mai putin bun. Eu nu le-as putea compara pentru ca toate sunt mari, pot doar sa spun ca pe unul il am la inima mai mult decat pe altul si atat.
Ce-mi place enorm la filmele lui, inclusiv la Andrey Rublyov, e faptul ca ele n-au nevoie de interpretari pentru a-mi ramane bine intiparite in memorie, dar mai ales in inima, nu simt nevoie sa le gandesc, sa le intorc pe toate fetele, desi se poate face asta, si chiar se intampla foarte des. Filmele sale sunt de asa natura incat pot reiesi teorie peste teorie, interpretare peste interpretare, te hipnotizeaza si te duc in teritorii negandite nici macar de Tarkovsky. Desi par mai degraba de natura intelectuala, primeaza emotia, iar o mare greseala din partea spectatorului ar fi sa "supragandeasca" filmul si sa ignore inconstient frumusetea din fata ochilor, acea poezie in care toate elementele se imbina perfect. Suntem in pericolul de a face precum Danil care zice: "I passed this birch every day and never noticed it". Poate unii asteapta de la film actiune, intamplari extraordinare, dar nu sunt in stare sa observe decorul, spatiul in care toate sa intampla. Uneori suntem atat de setati pe treburile noastre incat ignoram frumusetea ce ne inconjoara.
Filmul nu il prezinta doar pe personajul principal, el e important, dar nu e tot, pentru a putea prezenta cat mai bine persoana sa e nevoie de o prezentare a decorului, natura, locurile, oamenii. Nu poti prezenta viata doar prin prisma unor dialoguri. Ele te pot captiva, pot arata emotia, dar parca constientizezi ca e doar o imitatie a ei, iar pentru a o simti cu adevarat e nevoie de tot ce cuprinde viata, de om, de societate si mai ales de natura. Cea din urma a avut tot timpul un loc special in filmografia rusului, as zice ca uneori e chiar mai importanta decat personajele sale pentru ca ea este cea care da liricitatea prin utilizarea unor elemente primordiale. Apa e poate cea mai sesizabila, e adesea prezenta sub forma raurilor sau a unor ape statatoare precum in scena cand Rublyov si Foma vorbesc printr-o zona mlastinoasa, iar un sarpe “curge” usor prin preajma lor. Intr-o alta scena, dupa macelul artistilor din padure, un copil ramas nevatamat observa pe unul din camarazii sai cazut cu mana in apa in timp ce alaturi un lichid se amesteca usor cu apa. Foarte asemnator e momentul in care Foma cade ucis de sageata intr-un mic rau si incepe sa pluteasca usor la vale. Un element si mai poetic este apa sub forma ploii, intalnita prima data in film in al doilea capitol cand cei trei, Rublyov, Danil si Kiril, ajung intr-un mic satuc, se adapostesc, iar apoi Tarkovsky ne arata linistea si pacea adusa de un asemenea fenomen, cand oamenii stau unii langa altii in timp ce ploaia se desfoasoara lin afara, pe fundal candand o voce ce aduce a divinitate.
Fie ca personajele vorbesc sau nu, Tarkovsky indeparteaza de fiecare data cadrul de acestea, aratandu-ne mediul, de cele mai multe ori sarac si dificil, uneori chiar salbatic. Asa putem constientiza dificultatea calatoriei, o calatorie extenuanta atat fizic cat si psihic. Personal gasesc extrem de placut acest mediu, exprima lupta, faptul ca viata nu e deloc usoara si chiar ar fi atat de plictisitoare in caz contrar. Saracia ma duce cu gandul la simplitatea unei vieti care aduce nu numai greutate, cat si fericire, e o lume diferita de superficialitatea in care traieste multa lume mai ales in societatea contemporana, o societate in care, uneori, in loc sa traim pur si simplu, asa cum fac personajele simple pe care le vedem doar si pentru cateva secunde in Andrey Rublyov, suntem nevoiti sa ne prefacem ca traim, ne ascundem dupa lucruri de consum, ignoram lucrurile simple din viata si fara sa constientizam ignoram insasi viata.
Foarte des in lumea pictata de Tarkovsky apar si animalele, in special caii. Nu cred ca scenele respective, precum cele din inceput si din final, au vreo semnficatie ascunsa. As zice ca regizorul ne arata pur si simplu frumusetea si maretia creaturilor din jur, ne face mai constienti de existenta lor, la fel ca si cu celelalte elemente din filmele sale. Sunt de o frumusete extraordinara cadrele precum cel din inceput, in care e aratat un cal in toata splendoarea sa, singur, liber, in mediul sau natural.
Dupa cum am zis, elementele astea vin sa intregeasca imaginea lumii lui Tarkovsky, sa inchida cercul, un cerc care doreste sa descrie viata: “it is crucial that mise en scene, rather than illustrating some idea, should follow life—the personalities of the characters and their psychological state. Its purpose must not be reduced to elaborating on the meaning of a conversation or an action. Its function is to startle us with the authenticity of the actions and the beauty and depths of the artistic images—not by obtrusive illustration of their meaning. As is so often the case, undue emphasis on ideas can only restrict the spectator's imagination, forming a kind of thought ceiling beyond which there yawns a vacuum. It doesn't safeguard the frontiers of thought, it simply makes it harder to penetrate into its depths.” (Sculpting in time, Andrey Tarkovsky)
Reusim astfel sa intelegem mai bine greutatile prin care trece Rublyov, singuratatea sa, pentru ca el, desi acompaniat mai tot timpul, pare sa inteleaga altfel credinta in Dumnezeu si lumea creata de acesta. Din punctul asta de vedere Tarkovsky pare sa fie destul de critic la adresa crestinismului insangerat, la ideile conforme Vechiului Testament. Kiril spune la inceput ca preotul e omul lui Dumnezeu, iar bufonul e omul diavolului, iesind apoi din incapere si vorbind cu autoritatile, lucru aratat subtil de regizor printr-o mica fereastra prin care se uita Rublyov, urmand ca acestea sa-l aresteze pe bufon apoi. Kiril nu intelege lumea ca Andrey, el considera ca paganii nu isi au locul in lumea lui Dumnezeu, el crede mai degraba in Dumnezeul violent, cel de care trebuie sa-ti fie frica, nu in cel iubitor si iertator. Andrey pare sa fie de cealalta parte, mai ales dupa intamplarea din “noaptea iubirii”. Cand paganii sunt vanati el are capul plecat, iar pe fata lui pare sa se observe meditatia si parca bulversarea, probabil realiza in acel moment ca paganii sunt oameni, la fel ca si credinciosii ce ii stateau alaturi.
Filmul e destul de critic si la adresa poporului rus sau poate a omenirii in general. In timpul raidului Foma ii spune atacatorului ca sunt frati rusi, dar lucrul asta n-are niciun efect. Cand vine vorba de bogatii materiale, fie aur, fie teritoriu, fie altele, omul este extraordinar de egoist si devine in stare de orice. Alfel unul din cei doi printi merge atat de departe incat se aliaza cu tatarii si isi macelareste propriul popor, cat si pe fratele sau de sange. Omenirea e intr-o continua lupta cu ea insasi, asa a fost dintotdeauna, iar acest lucru se va sfarsi odata cu moartea ei. Cand Rublyov realizeaza lucrul asta renunta la ce avea el mai de pret, talentul sau, dar de la Dumnezeu pentru care calugarul nu mai vede niciun scop. El crede ca darul sau l-a primit pentru a sluj lumea, iar aceasta il distruge, ca si cum i-ar spune ca nu are nevoie de el. Abia in finalul filmului constientizeaza ca telentul sau e in stare sa faca lumea fericita asa cum Boris a reusit prin construirea clopotului. Acesta e momentul cand Rublyov isi regaseste scopul in viata, slujirea omului, nu doar a lui Dumnezeu asa cum sustinea Teofan initial ca apoi sa fie contrazis de Teofan mortul.
Rar mi-a fost dat sa simt personaje mai real decat in filmele lui Tarkovsky, mai ales in Andrey Rublyov, sa simt ca sunt adevarate, ca sunt vii, sa vad in ele o profunzime infinita, sa simt atat de mult lumea sa incat sa nu-mi gasesc cuvintele in incercarile mele patetice de a o descrie. Ma simt minuscul, simt ca oricat de multe cuvinte as folosi n-as reusi niciodata sa cuprind frumusetea si profunzimea filmelor sale asa ca ma opresc aici desi atat de multe au ramas nespuse despre filmul asta, dar oricum foarte multe ar ramane chiar si de as incerca.
Să mai reţinem doar două afirmaţii ale lui Andrei Tarkovski: "Dacă astăzi, în epoca noastră, sentimentul religios nu se trezeşte, este sfîrşitul"; "Cu cît este mai mult rău în lume, cu atît mai necesară este arta". Horia-Roman Patapievici dedică 6 pagini din Zbor în bătaia săgeţii filmului care l-a marcat în mod esenţial: "Prima dată am văzut acest film în mai 1978, la Doina. Impactul pe care l-a avut asupra mea a fost enorm. L-am revăzut, în cursul unei singure săptămîni, de cinci ori. Uneori împingeam excesul pînă acolo încît îl revedeam de două ori în aceeaşi zi. Aveam un carnet de notiţe la mine, pe care îmi însemnam, orbeşte, frînturi de dialog, observaţii, semne, imagini ale misterului care mă fascina în această creaţie. Am înţeles imediat că Tarkovski vorbea despre mine şi că Andrei Rubliov eram eu. Simţeam că esenţialul a ceea ce sunt există în acest film pe care, dacă îl înţeleg, îmi înţeleg viaţa".