Daniel Day-Lewis a ieșit din peștera lui de perfecționist retras ca să joace în Anemone, filmul regizat de fiul său, Ronan. Da, e adevărat: omul care a câștigat trei Oscaruri s-a întors… pentru o dramă de familie în care singurul lucru care respiră cu adevărat e ceața din cadru.
Povestea – un fel de terapie de familie în ralanti
Avem doi tați, un fiu și o grămadă de tăceri. Ray (Day-Lewis) l-a făcut pe Brian, Jem (Sean Bean) l-a crescut. Restul e telenovelă cu accent nordic și morală grea. Când băiatul își exersează pumnii pe trecători, cei doi tați se întâlnesc ca să discute despre vinovăție, greșeli și ceai fierbinte.
Totul se desfășoară cu viteza cu care crește mușchiul pe o piatră umedă. Ritmul e atât de lent încât ai timp să te gândești dacă n-ai uitat aragazul aprins.
Daniel Day-Lewis – zeul într-un film de oameni obișnuiți
Adevărul e că fără DDL, Anemone ar fi fost un lungmetraj experimental pierdut într-un festival de provincie. Dar când el intră în scenă, e ca și cum ai aduce un Rolls-Royce la un concurs de căruțe.
Face două monologuri care te lovesc direct în plex și-ți amintesc ce înseamnă ACTORIE cu majuscule. Din păcate, filmul nu știe ce să facă cu atâta forță. E ca și cum ai pune un tigru într-un acvariu.
Regia – frumosul care adoarme
Ronan Day-Lewis filmează poetic, dar pare că a uitat că filmul e, printre altele, și despre mișcare. Totul e învăluit în ploaie, frig și metafore despre vinovăție.
Da, cadrele sunt superbe, de parcă Miyazaki ar fi descoperit depresia britanică, dar emoția rămâne blocată în nori.
Simbolismul – când florile vorbesc mai mult decât oamenii
„Anemone” e floarea care trăiește puțin și se ofilește repede — exact ca interesul publicului după prima jumătate de oră. Regizorul ne aruncă simboluri peste tot: natura care reflectă sufletul, cerul care plânge, nisipul care se revoltă… dar lipsește un detaliu minor: povestea care să ne pese.
Verdict – între geniu și amorțeală
Anemone e filmul în care Daniel Day-Lewis îți arată cum se face arta, iar restul echipei notează cu sârguință, dar uită să apese pe „record”.
Frumos? Da. Profund? Poate. Plictisitor? Cu grație.
Îi dau 6 anemone ofilite din 10, toate oferite în cinstea titanului DDL.
Restul merg la compost, alături de speranțele mele că acest film chiar o să explodeze la un moment dat.
Povestea – un fel de terapie de familie în ralanti
Avem doi tați, un fiu și o grămadă de tăceri. Ray (Day-Lewis) l-a făcut pe Brian, Jem (Sean Bean) l-a crescut. Restul e telenovelă cu accent nordic și morală grea. Când băiatul își exersează pumnii pe trecători, cei doi tați se întâlnesc ca să discute despre vinovăție, greșeli și ceai fierbinte.
Totul se desfășoară cu viteza cu care crește mușchiul pe o piatră umedă. Ritmul e atât de lent încât ai timp să te gândești dacă n-ai uitat aragazul aprins.
Daniel Day-Lewis – zeul într-un film de oameni obișnuiți
Adevărul e că fără DDL, Anemone ar fi fost un lungmetraj experimental pierdut într-un festival de provincie. Dar când el intră în scenă, e ca și cum ai aduce un Rolls-Royce la un concurs de căruțe.
Face două monologuri care te lovesc direct în plex și-ți amintesc ce înseamnă ACTORIE cu majuscule. Din păcate, filmul nu știe ce să facă cu atâta forță. E ca și cum ai pune un tigru într-un acvariu.
Regia – frumosul care adoarme
Ronan Day-Lewis filmează poetic, dar pare că a uitat că filmul e, printre altele, și despre mișcare. Totul e învăluit în ploaie, frig și metafore despre vinovăție.
Da, cadrele sunt superbe, de parcă Miyazaki ar fi descoperit depresia britanică, dar emoția rămâne blocată în nori.
Simbolismul – când florile vorbesc mai mult decât oamenii
„Anemone” e floarea care trăiește puțin și se ofilește repede — exact ca interesul publicului după prima jumătate de oră. Regizorul ne aruncă simboluri peste tot: natura care reflectă sufletul, cerul care plânge, nisipul care se revoltă… dar lipsește un detaliu minor: povestea care să ne pese.
Verdict – între geniu și amorțeală
Anemone e filmul în care Daniel Day-Lewis îți arată cum se face arta, iar restul echipei notează cu sârguință, dar uită să apese pe „record”.
Frumos? Da. Profund? Poate. Plictisitor? Cu grație.
Îi dau 6 anemone ofilite din 10, toate oferite în cinstea titanului DDL.
Restul merg la compost, alături de speranțele mele că acest film chiar o să explodeze la un moment dat.