Dupa ce-am citit 2-3 articole pe subiect, se pare ca de fapt a fost doar o mare coincidenta de timing intre "Aniversarea" si "Sieranevada"(Cristi Puiu)...
sabinalin
pe 04 Iulie 2020 12:47
A fost mai intai, in urma cu vreo doua decenii, Thomas Vinterberg cu al sau cutremurator “Festen”, n-am vazut filmul in schimb am bifat excelentul spectacol regizat de Vlad Masacci la Nottara, spectacol care i-a prilejuit lui Alexandru Repan una dintre cele mai mari creatii ale indelungatei sale cariere teatrale. A fost apoi, mult mai tarziu, Cristi Puiu cu al sau parastas din “Sieranevada”, o radiografie aspra, necrutatoare a unei societati aflate in permanenta descompunere. Imi place sa cred ca Dan Chisu nu si-a propus nici o clipa sa rivalizeze cu aceste doua filme chiar daca tema aleasa in “Aniversarea” e oarecum asemanatoare. Cel mai mare merit al celui de-al saselea lungmetraj regizat de Chisu e reprezentat de destul de multele scene de un comic irezistibil in ciuda faptului ca pe ecran se spun sau se intampla lucruri grave. Nu-I vorba, regizorul a si stiut sa se inconjoare de o distributie valoroasa compusa din nume importante ale teatrului si filmului romanesc precum Razvan Vasilescu, Mihai Constantin, Mircea Andreescu, Coca Bloos, Emanuel Parvu, Lucian si Gheorghe Ifrim. Marele pariu castigat in privinta distributiei este insa prezenta “colosului” Mircea Albulescu, cel caruia Dan Chisu ii ofera o mai mult decat onorabila iesire din scena intr-un rol in care, culmea, marele actor al Nationalului bucurestean nu trebuie sa isi foloseasca nici o clipa fabuloasa sa voce. Sunt scene induiosatoare cu acela care ne-a parasit in urma cu patru ani si care a ramas la loc de cinste in memoria oricarui cinefil roman care se respecta iar secventa de final face mai mult decat o mie de cuvinte…
mirodoni
pe 08 Decembrie 2017 17:49
ANIVERSAREA lui Dan Chișu
https://www.cinemagia.ro/forum/showthread.php?t=102799
Dan Chișu cred că este cel mai prolific cineast român contemporan. În vreme ce alți regizori fac la 5 ani un film, Dan Chișu face 5 filme în acest răstimp. Pentru că este și scenarist, și regizor, și producător, iar la CNC nu se primesc scenarii de la scenariști independenți, ci proiecte cinematografice, adică 3 într-unul, scenariu/regizor/producător. Dar ca număr de spectatori ai tuturor acestor filme îl egalează pe debutantul Daniel Sandu din acest an care are un singur lungmetraj, „Un pas în urma serafimilor”.
Trebuie menționat, totuși, că, dintre filmele lui Dan Chișu, doar „Aniversarea” este produs cu bani de la CNC, din câte știu eu.
Cred că multă lume și-ar dori să vadă ultimul film în care joacă Mircea Albulescu. Nu știu, însă, cât de mulțumiți vor ieși din sală...
Deși, după cum rezultă din informațiile publice, nu are nici-o diplomă ca actor, regizor, scenarist, sau producător, Dan Chișu se consideră un inovator cinematografic, dar, după părerea mea, nu reușește decât să reinventeze apa caldă și mersul pe jos. De exemplu, în „Déjà Vu” toată filmarea este făcută ca și cum camera s-ar afla pe fruntea personajului, adică imaginea de pe ecran ar fi ce vede acesta. În realitate, microprocesorul creierului uman este foarte mult diferit de cel mai perfecționat microprocesor industrial. De aceea, mișcările bruște sau haotice ale capului sau ochilor, sunt prelucrate în creier de așa natură că nu deranjează intelectul, acesta reținând numai esențialul, nu și imaginile intermediare. De pe ecran, aceste mișcări de cameră, percepute de ochiul spectatorului, nu mai au nici pe departe același efect.
De fiecare dată, Dan Chișu trebuie să explice ce a vrut de fapt să spună cu noul său film. Nu că ar fi singurul în această postură, dar acum despre el este vorba.
De data aceasta, spune că a vrut să facă un film despre singurătate. Așa o fi vrut!
Ca „inovație”, intercalează secvențe chipurile luate cu „tableta” de un puști, cu cele ale cameramanului filmului, crezând că-i sporește astfel autenticitatea. Nu-i sporește! În rolul unui bătrân foarte bătrân, care ar fi trebuit să fie rol principal, îl distribuie pe Mircea Albulscu, care, iertat să-mi fie, chiar și moare între timp. De asemenea, Chișu crede că autenticitatea sporește. Dimpotrivă! Oricât s-ar strădui, spectatorul nu reușește să vadă, dincolo de marele și regretatul actor, un personaj, pentru că nu există, nu a fost construit de Chișu. Nu că ar fi fost imposibil, dar nu s-a priceput. Ba mai mult, ar vrea să-l construiască spectatorul. Păi, în acest caz, ar avea pretenția de co-scenarist! Sau poate ar face-o gratis, dar să aibă elemente suficiente, nu toți au trăit 94 de ani!
Dacă actorul Mircea Albulescu ar fi apărut în flashback-uri tânăr și în putere, autoritar și dur, nemilos și malefic, iar apoi bătrân și neputincios, practic o legumă la cheremul altora, ar fi fost cu totul altceva, ar fi fost cu adevărat o realizare cinematografică și o creație actoricească remarcabilă! Să simplifici până-ntratât încât actorul nici să nu fie nevoie să joace în film, doar să fie prezent, e de neadmis! Nu mai pun la socoteală publicitatea gratuită făcută pe baza personalității actorului! Un cineast nu înțelege aceste lucruri, pentru că actorul este un obiect, „obiectul muncii sale”.
Nu același efect dezastruos s-ar fi produs dacă folosea un neprofesionist, un necunoscut. N-ar mai fi fost nevoie nici de flashback-uri. Spectatorul ar fi putut să-i pună în cârcă toate nenorocirile comunismului, ceea ce nu poate face cu Mircea Albulescu, pe care nu-l știe lumea de securist, general sau comunist sadic, ci de actor care a interpretat cu talent diverse roluri în filme, indiferent de caracterul acestora.
Mai mult decât atât, să prezinți în pielea goală, la o vârstă venerabilă, un actor îndrăgit, doar pentru a ajunge la dilema „cine îl spală acolo jos” este o dovadă cel puțin de lipsă de inspirație scenaristică. Pentru a ilustra interesul rudelor la moștenire, nu era necesară umilirea actorului. Pe de altă parte, situația era destul de mult forțată, pentru că, oricum, nora avea dreptul la moștenire prin soț, iar de spălat, puteau oricând sa aducă o asistentă medicală, că-și permiteau. Plus că tema aceasta cu moștenitorii hulpavi este atât de uzată, că nu mai poate fi abordată decât cu un scenariu absolut veridic, veridicitate fără de care metafora nu mai funcționează.
Cealaltă dilemă: a fi sau a nu fi spovedit, de asemenea nu are suport viabil. Bătrânul practic nu mai era lucid. Nu putea vorbi, cum să se mai spovedească?! Acum este la modă credința, dar, în realitate, în secolul 21 nimeni nu mai crede în spovedanie, în iertarea păcatelor, în frica de Dumnezeu. E vorba mai mult de frica de ce zice lumea, de a nu fi în... trend.
Pot să dau și un exemplu de variantă funcțională, ca să nu mă rezum la vorbe. Să zicem că personajul, „odiosul comunist”, se hotărăște să se spovedească, pentru a i se ierta păcatele, dar îi piere graiul. Trebuie să explic?
Dan Chișu se aventurează într-o controversă care îl depășește: știința și religia. Aduce, tot forțat, desigur, sub pretextul metaforei, față în față un preot și un doctor în psihologie, fiecare cu argumentele lui.
Ca scenarist, Dan Chișu încearcă o pălărie cam prea mare pentru el. Poate ca regizor s-ar fi descurcat, dacă ar fi avut o partitură mai închegată. A încerca să faci o frescă socială din cioburi nu e la îndemâna oricui. Faptul că abordează fără convingere și finalitate teme arhicunoscute din filme americane, sau canale de știri TV de la noi, cum ar fi politicienii abuzivi și corupți și consumul de droguri, nu ajută cu nimic filmul dacă se oprește aici. Chișu atinge, se pare că involuntar, o temă „secundară”: drogurile au înlocuit comunismului. Adică, din lac în puț!
După părerea mea, similitudinile supărătoare cu „Sieranevada” nu țin de concentrarea acțiunii filmului într-un apartament, ci de modalitatea în care își tratează cei doi regizori spectatorii. Diferența este că, umplând timpul cu nimicuri, pe care încearcă să le ridice la rang de artă, Dan Chișu nu reușește să atingă norma standard de 90 de minute, iar Cristi Puiu ajunge lejer la aproape 3 ore. Ambii jignesc inteligența spectatorului de astăzi aducând explicit pe ecran situații sau replici „din realitate”, crezând că acestea nu pot fi sesizate decât de un „artist”.
borisvultur
pe 13 Noiembrie 2017 11:57
Am fost plăcut surprins de filmul lui Dan Chișu. Eram absolut singur în sală, ceea ce m-a întristat, deoarece filmul e bun, coerent, tensionat, cu o tipologie diversă, servită impecabil de mari actori. Nu există momente moarte, totul se leagă, de la singurătatea tăcută a sărbătoritului, până la finalul pesimist, cu o generație tânără debusolată.
Tudor-Cristian
pe 12 Noiembrie 2017 18:59
Am citit despre comparația care se face cu Sieranevada, despre care am scris pe Cinemagia şi m-am grăbit să merg la cinema să-l văd. Am fost singuri în sala de cinema - eu şi soţia, iar asta spune ceva despre interesul asupra acestui film. Subiectul nu e complicat, e vorba de felul în care decurge o reuniune de familie. Ca şi în filmul lui Cristi Puiu, această reuniune este prilej pentru situații diverse, unele penibile, altele neașteptate, deconspirând caracterul şi comportamentul urât al membrilor familiei. Filmul e plin de clișee, toate așezate ironic pentru a arăta tipuri de abordări comune, cu toate meschinăriile, egoismele şi ignoranța la rever.
Pelicula explorează laturi întunecare ale caracterului uman, alături de teme ce se mai zbat în filmele romanești, şi aici mă refer la rămășite ale epocii încheiate la 1989, fără a intra în detaliul lucrurilor, fără profunzimi sau nuanțe speciale. Mircea Albulescu face un ultim rol destul de egal, drept, fără zvâcniri, şi spun asta nu pentru că tot filmul nu scoate o vorbă, ci pentru că îmbracă haina inexpresivităţii unui bătrân de 94 ani ce nu are putere nici să trăiască, dar nici să moară. Într-adevăr, pare să marcheze sfârșitul unei etape, nu neapărat epoci, în drumul nostru, al fiecăruia, de a ne regăsi în alte coordonate culturale decât cele ce par să ne urmărească încă din umbră. Dincolo de aceste coordonate, rămâne adevărul dezvăluit încă o dată că suntem tributari unui fel de a fi simplist, grăbit, nesăbuit, ce vrea să extragă fructul fără să spargă coaja sau să facă omletă fără să spargă ouăle. Un fel de a fi dominat de neasumare, de flecăreală, de suficienţă şi ignorantă.
Un film bunicel, fără puterea de a ne zgâlțâi, așa cum a făcut-o Sieranevada, dar tot un film despre noi, o nouă oglindă ce ne este pusă în față pe care avem tendința să o respingem.
https://www.cinemagia.ro/forum/showthread.php?t=102799
Dan Chișu cred că este cel mai prolific cineast român contemporan. În vreme ce alți regizori fac la 5 ani un film, Dan Chișu face 5 filme în acest răstimp. Pentru că este și scenarist, și regizor, și producător, iar la CNC nu se primesc scenarii de la scenariști independenți, ci proiecte cinematografice, adică 3 într-unul, scenariu/regizor/producător. Dar ca număr de spectatori ai tuturor acestor filme îl egalează pe debutantul Daniel Sandu din acest an care are un singur lungmetraj, „Un pas în urma serafimilor”.
Trebuie menționat, totuși, că, dintre filmele lui Dan Chișu, doar „Aniversarea” este produs cu bani de la CNC, din câte știu eu.
Cred că multă lume și-ar dori să vadă ultimul film în care joacă Mircea Albulescu. Nu știu, însă, cât de mulțumiți vor ieși din sală...
Deși, după cum rezultă din informațiile publice, nu are nici-o diplomă ca actor, regizor, scenarist, sau producător, Dan Chișu se consideră un inovator cinematografic, dar, după părerea mea, nu reușește decât să reinventeze apa caldă și mersul pe jos. De exemplu, în „Déjà Vu” toată filmarea este făcută ca și cum camera s-ar afla pe fruntea personajului, adică imaginea de pe ecran ar fi ce vede acesta. În realitate, microprocesorul creierului uman este foarte mult diferit de cel mai perfecționat microprocesor industrial. De aceea, mișcările bruște sau haotice ale capului sau ochilor, sunt prelucrate în creier de așa natură că nu deranjează intelectul, acesta reținând numai esențialul, nu și imaginile intermediare. De pe ecran, aceste mișcări de cameră, percepute de ochiul spectatorului, nu mai au nici pe departe același efect.
De fiecare dată, Dan Chișu trebuie să explice ce a vrut de fapt să spună cu noul său film. Nu că ar fi singurul în această postură, dar acum despre el este vorba.
De data aceasta, spune că a vrut să facă un film despre singurătate. Așa o fi vrut!
Ca „inovație”, intercalează secvențe chipurile luate cu „tableta” de un puști, cu cele ale cameramanului filmului, crezând că-i sporește astfel autenticitatea. Nu-i sporește! În rolul unui bătrân foarte bătrân, care ar fi trebuit să fie rol principal, îl distribuie pe Mircea Albulscu, care, iertat să-mi fie, chiar și moare între timp. De asemenea, Chișu crede că autenticitatea sporește. Dimpotrivă! Oricât s-ar strădui, spectatorul nu reușește să vadă, dincolo de marele și regretatul actor, un personaj, pentru că nu există, nu a fost construit de Chișu. Nu că ar fi fost imposibil, dar nu s-a priceput. Ba mai mult, ar vrea să-l construiască spectatorul. Păi, în acest caz, ar avea pretenția de co-scenarist! Sau poate ar face-o gratis, dar să aibă elemente suficiente, nu toți au trăit 94 de ani!
Dacă actorul Mircea Albulescu ar fi apărut în flashback-uri tânăr și în putere, autoritar și dur, nemilos și malefic, iar apoi bătrân și neputincios, practic o legumă la cheremul altora, ar fi fost cu totul altceva, ar fi fost cu adevărat o realizare cinematografică și o creație actoricească remarcabilă! Să simplifici până-ntratât încât actorul nici să nu fie nevoie să joace în film, doar să fie prezent, e de neadmis! Nu mai pun la socoteală publicitatea gratuită făcută pe baza personalității actorului! Un cineast nu înțelege aceste lucruri, pentru că actorul este un obiect, „obiectul muncii sale”.
Nu același efect dezastruos s-ar fi produs dacă folosea un neprofesionist, un necunoscut. N-ar mai fi fost nevoie nici de flashback-uri. Spectatorul ar fi putut să-i pună în cârcă toate nenorocirile comunismului, ceea ce nu poate face cu Mircea Albulescu, pe care nu-l știe lumea de securist, general sau comunist sadic, ci de actor care a interpretat cu talent diverse roluri în filme, indiferent de caracterul acestora.
Mai mult decât atât, să prezinți în pielea goală, la o vârstă venerabilă, un actor îndrăgit, doar pentru a ajunge la dilema „cine îl spală acolo jos” este o dovadă cel puțin de lipsă de inspirație scenaristică. Pentru a ilustra interesul rudelor la moștenire, nu era necesară umilirea actorului. Pe de altă parte, situația era destul de mult forțată, pentru că, oricum, nora avea dreptul la moștenire prin soț, iar de spălat, puteau oricând sa aducă o asistentă medicală, că-și permiteau. Plus că tema aceasta cu moștenitorii hulpavi este atât de uzată, că nu mai poate fi abordată decât cu un scenariu absolut veridic, veridicitate fără de care metafora nu mai funcționează.
Cealaltă dilemă: a fi sau a nu fi spovedit, de asemenea nu are suport viabil. Bătrânul practic nu mai era lucid. Nu putea vorbi, cum să se mai spovedească?! Acum este la modă credința, dar, în realitate, în secolul 21 nimeni nu mai crede în spovedanie, în iertarea păcatelor, în frica de Dumnezeu. E vorba mai mult de frica de ce zice lumea, de a nu fi în... trend.
Pot să dau și un exemplu de variantă funcțională, ca să nu mă rezum la vorbe. Să zicem că personajul, „odiosul comunist”, se hotărăște să se spovedească, pentru a i se ierta păcatele, dar îi piere graiul. Trebuie să explic?
Dan Chișu se aventurează într-o controversă care îl depășește: știința și religia. Aduce, tot forțat, desigur, sub pretextul metaforei, față în față un preot și un doctor în psihologie, fiecare cu argumentele lui.
Ca scenarist, Dan Chișu încearcă o pălărie cam prea mare pentru el. Poate ca regizor s-ar fi descurcat, dacă ar fi avut o partitură mai închegată. A încerca să faci o frescă socială din cioburi nu e la îndemâna oricui. Faptul că abordează fără convingere și finalitate teme arhicunoscute din filme americane, sau canale de știri TV de la noi, cum ar fi politicienii abuzivi și corupți și consumul de droguri, nu ajută cu nimic filmul dacă se oprește aici. Chișu atinge, se pare că involuntar, o temă „secundară”: drogurile au înlocuit comunismului. Adică, din lac în puț!
După părerea mea, similitudinile supărătoare cu „Sieranevada” nu țin de concentrarea acțiunii filmului într-un apartament, ci de modalitatea în care își tratează cei doi regizori spectatorii. Diferența este că, umplând timpul cu nimicuri, pe care încearcă să le ridice la rang de artă, Dan Chișu nu reușește să atingă norma standard de 90 de minute, iar Cristi Puiu ajunge lejer la aproape 3 ore. Ambii jignesc inteligența spectatorului de astăzi aducând explicit pe ecran situații sau replici „din realitate”, crezând că acestea nu pot fi sesizate decât de un „artist”.
Pelicula explorează laturi întunecare ale caracterului uman, alături de teme ce se mai zbat în filmele romanești, şi aici mă refer la rămășite ale epocii încheiate la 1989, fără a intra în detaliul lucrurilor, fără profunzimi sau nuanțe speciale. Mircea Albulescu face un ultim rol destul de egal, drept, fără zvâcniri, şi spun asta nu pentru că tot filmul nu scoate o vorbă, ci pentru că îmbracă haina inexpresivităţii unui bătrân de 94 ani ce nu are putere nici să trăiască, dar nici să moară. Într-adevăr, pare să marcheze sfârșitul unei etape, nu neapărat epoci, în drumul nostru, al fiecăruia, de a ne regăsi în alte coordonate culturale decât cele ce par să ne urmărească încă din umbră. Dincolo de aceste coordonate, rămâne adevărul dezvăluit încă o dată că suntem tributari unui fel de a fi simplist, grăbit, nesăbuit, ce vrea să extragă fructul fără să spargă coaja sau să facă omletă fără să spargă ouăle. Un fel de a fi dominat de neasumare, de flecăreală, de suficienţă şi ignorantă.
Un film bunicel, fără puterea de a ne zgâlțâi, așa cum a făcut-o Sieranevada, dar tot un film despre noi, o nouă oglindă ce ne este pusă în față pe care avem tendința să o respingem.