Părerea criticului
Cu premiera mondială în cadrul celei mai recente ediţii a festivalului Transilvania şi cu cea internaţională la festivalul de la Varşovia, Aniversarea, cel mai recent film al lui Dan Chişu, se întâlneşte de vineri cu publicul din România. Este un film imposibil de discutat în afara relaţiei sale de "rudenie" cu Sieranevada, al lui Cristi Puiu, dar uşor de apreciat pentru faptul că merge într-o direcţie diferită.
Scenariul scris de Chişu ne aruncă imediat în mijlocul evenimentelor. Suntem într-un apartament de bloc, în care mai multe persoane trebăluiesc, parcă pregătindu-se pentru un eveniment important. Aflăm curând că apartamentul spaţios şi prăfuit, cu mobilă din alte vremuri, aparţine familiei Maligan, al cărei patriarh, Radu (Mircea Albulescu, la ultimul rol), urmează să-şi sărbătorească a 94-a aniversare. Freamătul personajelor, zgomotul aspiratoarelor şi clinchetul paharelor aranjate pe masa lungă sunt punctate de certuri şi discuţii în contradictoriu, ca de fiecare dată când rubedenii de condiţie socială diferită se adună laolaltă. Dar ce este aşa special la familia Maligan?
Păi, nu mare lucru, şi aici ne apropiem şi ne îndepărtăm de Sieranevada. Există neaşteptat de multe similitudini între cele două filme, dar Aniversarea este categoric mai accesibil (şi în acelaşi timp mai stângace şi ubliabil) decât producţia selectată la Cannes. Aniversarea este o menajerie de tipologii care încearcă să acopere, mai mult sau mai puţin forţat, cât mai multe clase sociale: reunite sub acelaşi acoperiş ele vor să devină o frescă a României de azi, România a cărei relaţie cu trecutul este mai mult decât ambiguă.
Ce ar putea să placă la Aniversarea, dincolo de distribuţia atractivă şi unele momente simpatice, este faptul că toate personajele au pierdut ceva, toate suferă de o lipsă, indiferent că este vorba de putere, tinereţe, oportunitate, statut social, sănătate sau dragoste. Devine curând clar că Radu Maligan a fost o persoană importantă în timpul regimului comunist, de statutul său profitând (sau fiind afectată) întreaga familie.
Doar că lucrurile nu stau la fel de bine în prezent, cel mai mult având de suferit generaţiile tinere şi foarte tinere ale familiei, prinse în capcană între trecutul "glorios" (sau măcar îndestulat) şi prezentul dezamăgitor. Grăitor în această direcţie este personajul lui Răzvan Vasilescu, un politician abuziv care taie şi spânzură în familie, dar care va primi la un moment dat o lecţie din partea unui poliţist.
Astfel, deşi scenariul atinge teme variate (cea a credinţei şi cea a dependenţei de droguri îl apropie şi mai mult de Sieranevada), pentru publicul larg acest mesaj că "nu mai merge", că puterea se macină până la dispariţie, mai ales când este abuzivă şi controversată, ar putea provoca o statisfacţie notabilă, distrăgând atenţia de la faptul că povestea se pierde printre atâtea personaje secundare, ale căror preocupări şi temeri scenariul se încăpăţânează să le treacă superficial în revistă.
Rezultatul final este că Aniversarea poate fi privit ca un punct terminus al unei generaţii sau al unei mentalităţi din cauza căreia România a avut şi încă are mult de pierdut. Faptul că patriarhul este prea suferind pentru a putea vorbi, fiind un spectator tăcut al conversaţiei în timpul căreia mulţi vorbesc în numele său, susţine sugestiv ideea de încheiere a unei epoci. Din acest punct de vedere, masa festivă seamănă mai degrabă cu un parastas decât cu o aniversare, ceea ce iarăşi apropie filmul lui Dan Chişu de cel al lui Cristi Puiu.
Scenariul scris de Chişu ne aruncă imediat în mijlocul evenimentelor. Suntem într-un apartament de bloc, în care mai multe persoane trebăluiesc, parcă pregătindu-se pentru un eveniment important. Aflăm curând că apartamentul spaţios şi prăfuit, cu mobilă din alte vremuri, aparţine familiei Maligan, al cărei patriarh, Radu (Mircea Albulescu, la ultimul rol), urmează să-şi sărbătorească a 94-a aniversare. Freamătul personajelor, zgomotul aspiratoarelor şi clinchetul paharelor aranjate pe masa lungă sunt punctate de certuri şi discuţii în contradictoriu, ca de fiecare dată când rubedenii de condiţie socială diferită se adună laolaltă. Dar ce este aşa special la familia Maligan?
Păi, nu mare lucru, şi aici ne apropiem şi ne îndepărtăm de Sieranevada. Există neaşteptat de multe similitudini între cele două filme, dar Aniversarea este categoric mai accesibil (şi în acelaşi timp mai stângace şi ubliabil) decât producţia selectată la Cannes. Aniversarea este o menajerie de tipologii care încearcă să acopere, mai mult sau mai puţin forţat, cât mai multe clase sociale: reunite sub acelaşi acoperiş ele vor să devină o frescă a României de azi, România a cărei relaţie cu trecutul este mai mult decât ambiguă.
Ce ar putea să placă la Aniversarea, dincolo de distribuţia atractivă şi unele momente simpatice, este faptul că toate personajele au pierdut ceva, toate suferă de o lipsă, indiferent că este vorba de putere, tinereţe, oportunitate, statut social, sănătate sau dragoste. Devine curând clar că Radu Maligan a fost o persoană importantă în timpul regimului comunist, de statutul său profitând (sau fiind afectată) întreaga familie.
Doar că lucrurile nu stau la fel de bine în prezent, cel mai mult având de suferit generaţiile tinere şi foarte tinere ale familiei, prinse în capcană între trecutul "glorios" (sau măcar îndestulat) şi prezentul dezamăgitor. Grăitor în această direcţie este personajul lui Răzvan Vasilescu, un politician abuziv care taie şi spânzură în familie, dar care va primi la un moment dat o lecţie din partea unui poliţist.
Astfel, deşi scenariul atinge teme variate (cea a credinţei şi cea a dependenţei de droguri îl apropie şi mai mult de Sieranevada), pentru publicul larg acest mesaj că "nu mai merge", că puterea se macină până la dispariţie, mai ales când este abuzivă şi controversată, ar putea provoca o statisfacţie notabilă, distrăgând atenţia de la faptul că povestea se pierde printre atâtea personaje secundare, ale căror preocupări şi temeri scenariul se încăpăţânează să le treacă superficial în revistă.
Rezultatul final este că Aniversarea poate fi privit ca un punct terminus al unei generaţii sau al unei mentalităţi din cauza căreia România a avut şi încă are mult de pierdut. Faptul că patriarhul este prea suferind pentru a putea vorbi, fiind un spectator tăcut al conversaţiei în timpul căreia mulţi vorbesc în numele său, susţine sugestiv ideea de încheiere a unei epoci. Din acest punct de vedere, masa festivă seamănă mai degrabă cu un parastas decât cu o aniversare, ceea ce iarăşi apropie filmul lui Dan Chişu de cel al lui Cristi Puiu.
