Părerea criticului
Anna Karenina, cu Keira Knightley, Aaron Taylor-Johnson, Jude Law în rolurile principale rulează în premieră în cinematografele de la noi, iar eu trebuie să spun din capul locului nu numai că am înghiţit trăsnaia regizorului Joe Wright de a pune întregul film pe scena unui teatru, ci şi că mi-a plăcut cum şi că a făcut-o.
Nu este o experienţă de tip Dogville, în care străzile ori casele sunt trasate cu creta, nu există mici pancarte pe care sunt indicaţii gen "tufiş", astfel încât să nu mai fii distras de la jocul actorilor şi poveste, din cauza minimizării scenografiei; în Anna Karenina lui Joe Wright decorurile te surprind şi atrag, tu însuţi fiind parcă în mijlocul lor, întrucât le vezi din toate unghiurile, nu dintr-o unică perspectivă, cea a spectatorului de teatru. Ai acces în culise; întrezăreşti parcă şi rotiţele care fac panourile să se ridice, arătându-ne un nou decor. Prin uşi ajungi în peisaje înzăpezite, apoi în labirinturi elaborate de scări, după care intri într-un patinoar, apoi într-o sală de bal, într-o alta de operă, apoi la hipodrom - vezi chiar o cursă de cai pe scena unui teatru. O Matrioșka surprinzătoare de decoruri.
Trăsnaia aceasta a lui Joe Wright nu rămâne numai un artificiu din dorinţa declarată a regizorului de a veni cu ceva nou, de a nu face "încă un film de epocă". Formula aleasă de regizor este o metaforă pentru societatea rusă a timpului. în lucrarea "Natasha’s Dance: A Cultural History of Russia", cutată de regizor, istoricul Orlando Figes îi descria pe membrii înaltei societăţi din Rusia ca trăindu-şi vieţile de parcă ar fi pe o scenă. Ideea lui Figes era că Rusia a suferit dintotdeauna o criză de identitate, nefiind sigură dacă e parte a estului sau a vestului. În epoca Annei Karenina, ruşii s-au hotărât că fac parte din cultura occidentală, au vrut să fie asemenea francezilor. Prin urmare, a pune pe scena unui teatru o poveste ca Anna Karenina a lui Lev Tolstoi, plasată în Rusia imperială, e concordantă cu ideea că întreaga existenţă din acea vreme era o piesă de teatru. Toţi acei oameni - o întreagă societate - pretindeau că ar fi altcineva decât erau de fapt.
Sunt câteva scene în care figuranţii din filmul lui Joe Wright fac mişcări scenice de pantomimă, de parcă ar fi păpuşi trase de sfori, echivalentul ideii că membrii acelei societăţi erau marionetele propriei ambiţii. Este drept că moştenirea culturală a Rusiei imperiale era cea a poporului rus, o cultură de tip local; ţarii au demarat importurile culturale, fără ele Rusia nu ar fi putut fi un stat de nivel european. La acea epocă, Franţa era în perioada iluminismului şi a începutului perioadei moderne, de aceea ruşii se raportau la ei, îi aveau ca modele. Cercurile educate ruseşti începeau să înveţe franceza în acea perioadă. Prin urmare, plasând pe scena unui teatru întregul film, regizorul Joe Wright demonstrează că a sesizat nuanţa epocii.
Contestatarii filmului ar putea spune că a nu avea prezentă natura rusă într-o ecranizare a unui roman rusesc e un gest sinucigaş. Lev Tolstoi acordă mult spaţiu în roman descrierii naturii şi lumii de la ţară (la ţară doreau să se refugieze Karenina şi Vronski, la ţară se retrag Levin şi Kitty). Or Joe Wright nu prezintă exterioarele în filmul său. Contestatarii filmului Anna Karenina al lui Joe Wright vor căuta în ecranizare, poate, acele simboluri pe care le regăseam - de exemplu - în ecranizările romanului Doctor Jivago, după Boris Pasternak: pădurile de mesteceni din mediul rural (pictura a creat o stereotipie a pădurilor cu mesteceni sau cu pini - fără de care nu se mai poate vorbi de natura rusă, prin tablouri ale unor I. Shishkin sau Ilya Repin) ori Piaţa Roşie din Moscova. Contestatarii filmului vor tânji, poate, după nopţile albe din Sankt Petersburg-ul soţilor Karenin, pe care regizorul lui Atonement şi Pride & Prejudice nu le putea recrea din becuri şi neoane suspendate de plafonul teatrului. Totuşi, mi se pare, regizorul Joe Wright reuşeşte să nu dea senzaţia în filmul Anna Karenina că ceva s-a pierdut. Recuperează lipsa exterioarelor cu metafora de care am vorbit la început.
Un alt plus al filmului mi s-a părut jocul actorilor Keira Knightley şi Aaron Taylor-Johnson (Savages şi Kick-Ass). Am mers cu o strângere de inimă la film ştiind că joacă actriţa Keira Knightley a cărei prezenţă/prestaţie m-a plictisit în cam toate filmele cu ea pe care le-am văzut. De data asta nu te mai saturi privind-o. şi Taylor-Johnson, în rolul fantelui Vronski, poate fura inima spectatoarelor cu panoplia de gesturi elaborate, mustăcioară şi maniere. Nu am înţeles de ce a fost necesar să-l îmbătrânească pe Jude Law pentru a intra în pielea lui Alexis Alexandrovich Karenin.
Ca o concluzie, vă recomand să vedeţi filmul. O poveste clasică merită "revizitată" mai ales în această perioadă a sărbătorillor - şi spun asta pentru că poveştile clasice te introduc în perioada unui trecut arhetipal, asemenea sărbătorilor. În al doilea rând, filmul propune o formulă - cea a decorurilor de teatru, care se ridică şi se aşază - care te va surprinde şi care nu este deloc gratuită, cum explicam la început.
Nu este o experienţă de tip Dogville, în care străzile ori casele sunt trasate cu creta, nu există mici pancarte pe care sunt indicaţii gen "tufiş", astfel încât să nu mai fii distras de la jocul actorilor şi poveste, din cauza minimizării scenografiei; în Anna Karenina lui Joe Wright decorurile te surprind şi atrag, tu însuţi fiind parcă în mijlocul lor, întrucât le vezi din toate unghiurile, nu dintr-o unică perspectivă, cea a spectatorului de teatru. Ai acces în culise; întrezăreşti parcă şi rotiţele care fac panourile să se ridice, arătându-ne un nou decor. Prin uşi ajungi în peisaje înzăpezite, apoi în labirinturi elaborate de scări, după care intri într-un patinoar, apoi într-o sală de bal, într-o alta de operă, apoi la hipodrom - vezi chiar o cursă de cai pe scena unui teatru. O Matrioșka surprinzătoare de decoruri.
Trăsnaia aceasta a lui Joe Wright nu rămâne numai un artificiu din dorinţa declarată a regizorului de a veni cu ceva nou, de a nu face "încă un film de epocă". Formula aleasă de regizor este o metaforă pentru societatea rusă a timpului. în lucrarea "Natasha’s Dance: A Cultural History of Russia", cutată de regizor, istoricul Orlando Figes îi descria pe membrii înaltei societăţi din Rusia ca trăindu-şi vieţile de parcă ar fi pe o scenă. Ideea lui Figes era că Rusia a suferit dintotdeauna o criză de identitate, nefiind sigură dacă e parte a estului sau a vestului. În epoca Annei Karenina, ruşii s-au hotărât că fac parte din cultura occidentală, au vrut să fie asemenea francezilor. Prin urmare, a pune pe scena unui teatru o poveste ca Anna Karenina a lui Lev Tolstoi, plasată în Rusia imperială, e concordantă cu ideea că întreaga existenţă din acea vreme era o piesă de teatru. Toţi acei oameni - o întreagă societate - pretindeau că ar fi altcineva decât erau de fapt.
Sunt câteva scene în care figuranţii din filmul lui Joe Wright fac mişcări scenice de pantomimă, de parcă ar fi păpuşi trase de sfori, echivalentul ideii că membrii acelei societăţi erau marionetele propriei ambiţii. Este drept că moştenirea culturală a Rusiei imperiale era cea a poporului rus, o cultură de tip local; ţarii au demarat importurile culturale, fără ele Rusia nu ar fi putut fi un stat de nivel european. La acea epocă, Franţa era în perioada iluminismului şi a începutului perioadei moderne, de aceea ruşii se raportau la ei, îi aveau ca modele. Cercurile educate ruseşti începeau să înveţe franceza în acea perioadă. Prin urmare, plasând pe scena unui teatru întregul film, regizorul Joe Wright demonstrează că a sesizat nuanţa epocii.
Contestatarii filmului ar putea spune că a nu avea prezentă natura rusă într-o ecranizare a unui roman rusesc e un gest sinucigaş. Lev Tolstoi acordă mult spaţiu în roman descrierii naturii şi lumii de la ţară (la ţară doreau să se refugieze Karenina şi Vronski, la ţară se retrag Levin şi Kitty). Or Joe Wright nu prezintă exterioarele în filmul său. Contestatarii filmului Anna Karenina al lui Joe Wright vor căuta în ecranizare, poate, acele simboluri pe care le regăseam - de exemplu - în ecranizările romanului Doctor Jivago, după Boris Pasternak: pădurile de mesteceni din mediul rural (pictura a creat o stereotipie a pădurilor cu mesteceni sau cu pini - fără de care nu se mai poate vorbi de natura rusă, prin tablouri ale unor I. Shishkin sau Ilya Repin) ori Piaţa Roşie din Moscova. Contestatarii filmului vor tânji, poate, după nopţile albe din Sankt Petersburg-ul soţilor Karenin, pe care regizorul lui Atonement şi Pride & Prejudice nu le putea recrea din becuri şi neoane suspendate de plafonul teatrului. Totuşi, mi se pare, regizorul Joe Wright reuşeşte să nu dea senzaţia în filmul Anna Karenina că ceva s-a pierdut. Recuperează lipsa exterioarelor cu metafora de care am vorbit la început.
Un alt plus al filmului mi s-a părut jocul actorilor Keira Knightley şi Aaron Taylor-Johnson (Savages şi Kick-Ass). Am mers cu o strângere de inimă la film ştiind că joacă actriţa Keira Knightley a cărei prezenţă/prestaţie m-a plictisit în cam toate filmele cu ea pe care le-am văzut. De data asta nu te mai saturi privind-o. şi Taylor-Johnson, în rolul fantelui Vronski, poate fura inima spectatoarelor cu panoplia de gesturi elaborate, mustăcioară şi maniere. Nu am înţeles de ce a fost necesar să-l îmbătrânească pe Jude Law pentru a intra în pielea lui Alexis Alexandrovich Karenin.
Ca o concluzie, vă recomand să vedeţi filmul. O poveste clasică merită "revizitată" mai ales în această perioadă a sărbătorillor - şi spun asta pentru că poveştile clasice te introduc în perioada unui trecut arhetipal, asemenea sărbătorilor. În al doilea rând, filmul propune o formulă - cea a decorurilor de teatru, care se ridică şi se aşază - care te va surprinde şi care nu este deloc gratuită, cum explicam la început.
