Părerea criticului
Alex Garland a scris scenariile filmelor 28 Days Later..., Sunshine şi Never let me go, iar în 2015 şi-a făcut debutul ca regizor cu hiperlăudatul Ex Machina. Un adevărat explorator a ceea ce ne face umani, Garland nu avea concurent pentru ecranizarea bizarului roman Annihilation, scris de Jeff VanderMeer şi prim capitol al trilogiei Southern Reach (sau, pentru unii, Area X). Iată mai jos ce ţi-ar putea plăcea la acest film care a fost mai întâi anunţat pentru o premieră pe marile ecrane, de apoi a fost "sacrificat" în afara SUA, surghiunit pentru consum pe Netflix.
Mai întâi un avertisment. Annihilation nu oferă divertismentul facil, pe cât de zgomotos posibil, cu care se mulţumesc atâtea blockbustere hollywoodiene. Dacă vrei, Annihilation este fratele mai intelectualist, mai reţinut, mai misterios şi mai zgârcit cu spectatorul al unui alt hit recent, Arrival. Mulţi s-au amuzat straşnic atunci când filmul a fost considerat mult prea riscant pentru o lansare globală ("este prea complicat" pentru publicul larg, au fost de părere capii studiourilor Paramount Pictures), fiind pasat celor de la Netflix. Decizia este regretabilă mai ales pentru public, pentru că puţine filme merită mai mult decât Annihilation să fie văzute pe un ecran mare.
La început vedem o lumină strălucitoare lovind un loc de pe coasta Statelor Unite. Apoi o vedem pe Natalie Portman în rolul eroinei Lena. Este într-un laborator guvernamental, iar dincolo de pereţii groşi oamenii de ştiinţă îmbrăcaţi în costume de protecţie o privesc curioşi. La întrebări misterioase, Lena dă răspunsuri şi mai misterioase, dar aflăm curând că eroina, biolog şi fost militar, tocmai s-a întors din Licărire, o zonă în carantină, evident creată în urma impactului luminii menţionate cu solul. Filmul retrasează apoi modul cum Lena ajunge să facă parte dintr-o echipă exclusiv feminină trimisă să investigheze Licărirea şi experienţele extreme dinăuntrul acesteia.
Garland reuşeşte ecranizarea din două puncte de vedere extrem de importante. Unul ar fi aspectul vizual: acesta recreează stranietatea zonei afectate de impact, o zonă unde legile fizicii şi ale geneticii sunt abolite. Celălalt, dezintegrarea personalităţii în condiţiile în care reperele dispar. Lena intră în Licărire pentru a-i desluşi misterul, devenind treptat parte a acestuia.
Ca abordare a reacţiei în faţa necunoscutului, Annihilation poate fi uşor comparat cu Solaris, ecranizarea lui Andrei Tarkovski după romanul lui omonim al lui Stanislav Lem. Cele cinci personaje feminine interpretate de Portman, Jennifer Jason Leigh, Gina Rodriguez (într-o schimbare de direcţie după serialul care a făcut-o celebră, Jane the Virgin), Tuva Novotny şi Tessa Thompson (primul rol mare după Thor: Ragnarok) reacţionează diferit în faţa stimulilor, iar reacţiile lor comentează pe seama unei motivaţii universale care ne face să mergem mai departe sau să ne oprim complet din drum.
Deşi filmului nu-i lipsesc momentele tensionate oferite de întâlnirea protagonistelor cu diverse creaturi modificate genetic, Annihilation trebuie descris mai degrabă ca meditativ şi contemplativ decât ca un SF de acţiune. Un trailer vag înşelător ar putea şi el să el să contribuie la înşelarea unui public obişnuit cu un alt fel de SF. Criticii, care apreciază uneori exagerat orice adiere ce aduce inovaţie sau curaj artistic dinspre previzibilul Hollywood, au toate motivele să laude Annihilation, dar publicul larg ar putea fi mai puţin entuziast, pentru că Garland se mulţumeşte să exploreze doar suprafaţa Licăririi, fără să dezvăluie ce anume este ea şi dacă sunt justificate reacţiile autorităţilor temătoare că Licărirea se va extinde asupra întregii lumi. De asemenea, cei care au citit cartea ar putea aprecia mai uşor ecranizarea decât cei care sunt la prima întâlnire cu Licărirea.
Ce putem garanta este că Annihilation nu se înscrie în seria filmelor de la care ieşi (sau, în acest caz, închizi fereastra unde tocmai ai văzut lungmetrajul pe platforma Netflix România) fără să-i mai acorzi niciun gând. Annihilation rămâne cumva cu tine, te forţează să-i cauţi sensuri şi motive să-l apreciezi. Este unul dintre puţinele filme care justifică celebra vorba cu "frumuseţea este în ochii celui ce priveşte".
Mai întâi un avertisment. Annihilation nu oferă divertismentul facil, pe cât de zgomotos posibil, cu care se mulţumesc atâtea blockbustere hollywoodiene. Dacă vrei, Annihilation este fratele mai intelectualist, mai reţinut, mai misterios şi mai zgârcit cu spectatorul al unui alt hit recent, Arrival. Mulţi s-au amuzat straşnic atunci când filmul a fost considerat mult prea riscant pentru o lansare globală ("este prea complicat" pentru publicul larg, au fost de părere capii studiourilor Paramount Pictures), fiind pasat celor de la Netflix. Decizia este regretabilă mai ales pentru public, pentru că puţine filme merită mai mult decât Annihilation să fie văzute pe un ecran mare.
La început vedem o lumină strălucitoare lovind un loc de pe coasta Statelor Unite. Apoi o vedem pe Natalie Portman în rolul eroinei Lena. Este într-un laborator guvernamental, iar dincolo de pereţii groşi oamenii de ştiinţă îmbrăcaţi în costume de protecţie o privesc curioşi. La întrebări misterioase, Lena dă răspunsuri şi mai misterioase, dar aflăm curând că eroina, biolog şi fost militar, tocmai s-a întors din Licărire, o zonă în carantină, evident creată în urma impactului luminii menţionate cu solul. Filmul retrasează apoi modul cum Lena ajunge să facă parte dintr-o echipă exclusiv feminină trimisă să investigheze Licărirea şi experienţele extreme dinăuntrul acesteia.
Garland reuşeşte ecranizarea din două puncte de vedere extrem de importante. Unul ar fi aspectul vizual: acesta recreează stranietatea zonei afectate de impact, o zonă unde legile fizicii şi ale geneticii sunt abolite. Celălalt, dezintegrarea personalităţii în condiţiile în care reperele dispar. Lena intră în Licărire pentru a-i desluşi misterul, devenind treptat parte a acestuia.
Ca abordare a reacţiei în faţa necunoscutului, Annihilation poate fi uşor comparat cu Solaris, ecranizarea lui Andrei Tarkovski după romanul lui omonim al lui Stanislav Lem. Cele cinci personaje feminine interpretate de Portman, Jennifer Jason Leigh, Gina Rodriguez (într-o schimbare de direcţie după serialul care a făcut-o celebră, Jane the Virgin), Tuva Novotny şi Tessa Thompson (primul rol mare după Thor: Ragnarok) reacţionează diferit în faţa stimulilor, iar reacţiile lor comentează pe seama unei motivaţii universale care ne face să mergem mai departe sau să ne oprim complet din drum.
Deşi filmului nu-i lipsesc momentele tensionate oferite de întâlnirea protagonistelor cu diverse creaturi modificate genetic, Annihilation trebuie descris mai degrabă ca meditativ şi contemplativ decât ca un SF de acţiune. Un trailer vag înşelător ar putea şi el să el să contribuie la înşelarea unui public obişnuit cu un alt fel de SF. Criticii, care apreciază uneori exagerat orice adiere ce aduce inovaţie sau curaj artistic dinspre previzibilul Hollywood, au toate motivele să laude Annihilation, dar publicul larg ar putea fi mai puţin entuziast, pentru că Garland se mulţumeşte să exploreze doar suprafaţa Licăririi, fără să dezvăluie ce anume este ea şi dacă sunt justificate reacţiile autorităţilor temătoare că Licărirea se va extinde asupra întregii lumi. De asemenea, cei care au citit cartea ar putea aprecia mai uşor ecranizarea decât cei care sunt la prima întâlnire cu Licărirea.
Ce putem garanta este că Annihilation nu se înscrie în seria filmelor de la care ieşi (sau, în acest caz, închizi fereastra unde tocmai ai văzut lungmetrajul pe platforma Netflix România) fără să-i mai acorzi niciun gând. Annihilation rămâne cumva cu tine, te forţează să-i cauţi sensuri şi motive să-l apreciezi. Este unul dintre puţinele filme care justifică celebra vorba cu "frumuseţea este în ochii celui ce priveşte".
