Părerea criticului
"Anonymous" - Un spectacol cinematografic onorabil
...despre o aprinsă dispută culturală
Controversa privind adevărata paternitate a operelor semnate "William Shakespeare" durează de zeci de ani, şi n-are rost s-o reiterăm aici pe larg. Fără a fi expert, am subscris la ipoteza care i le atribuie lui Sir Francis Bacon (varianta privitoare la Christopher Marlowe mi se părea mult mai improbabilă), pentru ca abia cu prilejul filmului de-acum să aflu şi despre versiunea Edward de Vere, Conte de Oxford. Înainte de a aborda povestea din film, trebuie să recunosc că, la nivel de investigaţie, concluzia mi se pare la rândul ei credibilă, aşa cum am descoperit-o atât din filmul "Anonymous", cât şi citind comentariile şi explicaţiile suplimentare din caietul de presă. Faţă de datele deja cunoscute, scenariul lui John Orloff propune un sub-plot valid, cuprinzând relaţiile intime ale Reginei şi bastarzii ei cu drept de moştenitori ai tronului, de unde şi intrigile de curte ţesute în jurul acestor interese - ca verigă de legătură între viaţa politică a Angliei renascentiste şi substratul multora dintre piesele lui Shakespeare.
În sine, story-ul lui Orloff e solid, dens şi incitant, dar scenariul păcătuieşte printr-o structură mult prea stufoasă, complicată şi prin inserţia unui set cam redundant de coperţi narative: filmul începe şi se termină (asta fiind un fel de "supracopertă") cu prelegerea complet inutilă a unui om de teatru din zilele noastre (Derek Jacobi), care cuvântează pe o scenă despre subiect. Urmează coperţile propriu-zise: urmărirea, arestarea şi interogarea sub tortură a lui Ben Jonson, în legătură cu manuscrisele - iar relatarea sa ne introduce în povestea principală, la rândul ei amorsată printr-o succesiune de salturi înapoi în timp ("cinci ani mai devreme", "patruzeci de ani mai devreme"...), astfel că până să înceapă cu adevărat, filmul ne decuplează drastic de la filonul său epic, pe care apoi îl recuperează greoi, inclusiv din cauza hăţişului mult super-complicat de evenimente, personaje şi motivaţii, precum şi prin ritmul narativ prea accelerat pentru nivelul unei introduceri cinematografice. Abia prin sfertul al doilea începem să înţelegem care cine e şi ce vrea şi de ce, pentru a ne putea aşeza într-o urmărire coerentă a acţiunii (în pofida faptului că alternanţele temporale continuă). Din fericire, măcar a doua jumătate e limpede şi se poate urmări cu interes.
Ar mai fi de remarcat rasolul flagrant privind rezolvarea lui Shakespeare însuşi ca personaj. John Orloff porneşte de la o premisă interesantă, propunând un tip de actoraş mediocru ca om de teatru (şi ca om în sine), aproape analfabet (idee legitimă, date fiind originile lui modeste - şi unul dintre principalele argumente în sensul că operele devenite celebre sub numele lui nu i-ar aparţine), cu veleităţi de impostor, escroc şi şantajist profitor. Ca formulă de răsturnare a unei imagini consscrate, ideea e valabilă, dar problema constă tocmai în expedierea nepermis de sumară a personajului, dezvoltat la un nivel strict secundar şi construit extrem de schematic, cu elemente de satiră ieftină - la care contribuie şi interpretarea simplistă şi grosier caricaturală a lui Rafe Spall - cunoscut din "Shaun of the Dead" (2004) şi "A Good year" (2006). Chiar şi în contextul unui "thriller politic" (cum se autodeclară filmul) în care Teatrul Globe şi animatorul său aveau doar rolul unor instrumente, cutezanţa unei propuneri atât de insolite (ba chiar blasfematorii, pentru shakespearofanii adversari ai teoriilor "conspiraţioniste"), obliga la crearea unui "anti-Shakespeare" mult mai consistent şi convingător, care să nu fie doar un contrapunct oarecare al adevăratului autor, ci să stea într-o relaţie antagonică echilibrată cu acesta.
Situaţia se salvează întrucâtva la nivelul altor personaje, începând cu protagonistul, Sir Edward, nu neapărat atât de original şi puternic pe cât ar fi fost de dorit, dar compus rotund şi convingător de Rhys Evans - incidental, prezent în ultimii ani pe ecranele noastre tot cu un rol din aceeaşi epocă, Robert Preston din "Elizabeth: The Golden Age" (2007, Shekhar Khapur). Cel mai izbutit aspect al personajului constă în dihotomia dintre acuzata sa ratare politică şi nobiliară, şi viitoarea glorie artistică.
Asemenea, Vanessa Redgrave, în rolul Reginei Elizabeth la bătrâneţe, e minunată cum o ştim, dar fără nimic surprinzător - însă propria ei fiică, Joely Richardson (Elizabeth tânără) nu depăşeşte nivelul simplei corectitudini (problemă cu atât mai acută, cu cât în acei ani se consumă majoritatea celor mai dramatice momente ale intrigii). Cei doi Cecil, Sir William (David Thewlis) şi Sir Robert (Edward Hogg), oferă portrete complementare ale arhetipurilor de politicieni fără scrupule, iar Ben Jonson, cu toate frământările lui, e reprezentat de Sebastian Armesto într-o cheie multicoloră adecvată, deşi se menţine la rândul lui doar pe linia de suprafaţă (inclusiv din vina scenariului, care nu-i paginează dramele personale atât cât s-ar fi putut). Prin jurul lor mai gravitează şi alţi actori în schiţe de portret ale unor personaje celebre sau fictive, fără nimic special de semnalat.
Cea mai mare surpriză constă, evident, în convertirea la gen a lui Roland Emmerich, un nume consacrat în registrul blockbusterelor hiper-spectaculare, dintre care a semnat şi titluri onorabile ("Independence Day", 1996) sau măcar de nivel mediu ("Godzilla", 1998), şi dude fioroase, ca "10,000 B.C." (2008) ori "2012" (2009). Insolita opţiune a ui Emmerich porneşte de la interesul pe care i-l suscita de mult problema paternităţii operelor shakespeareiene, iar modul în care abordează un subiect atât de diferit de cele cu care ne-a obişnuit oferă şi constatări favorabile. Eliberat de tentaţiile marilor desfăşurări imagistice, Emmerich adoptă un stil mai coerent şi sobru, urmărind aplicat păienjenişul multiplelor ploturi şi reuşind să reconstituie convingător ambianţa epocii şi atmosfera tesionată a culiselor politice. Mai discutabilă se relevă persistenţa cunoscutului său ritm narativ extrem de alert, care chiar dacă nu constituie un păcat în sine, conduce la acea stare de confuzie predominantă în prima parte a filmului, despre care am vorbit mai sus. Altminteri, acelaşi proces de conversie duce şi la apariţia unor cuprinzătoare panorame ale Angliei renascentiste, reconstituite pe computer (la fel ca vastele planuri-ansamblu ale distrugerilor apocaliptice din filmele trecute): vechiul pod al Londrei, orizontul urban modelat de catedrale, palate şi turnuri, sau impresionanta imagine cu convoiul funerar al Reginei. Deşi de o mare expresivitate şi frumuseţe, evitând tentaţiile kitsch în favoarea unei chei cromatice sobre (inclusiv cu aportul directorului de imagine Anna Foerster, care se mai remarcă şi printr-o admirabilă fotografiere a interioarelor, în viziuni de clarobscur revendicate de la Vermeer, cu discretele sale compoziţii de lumină filtrată prin ferestre, şi Georges de La Tour, maestrul modalităţilor de a folosi câte o singură sursă interioară de lumină - focul din cămin, o lumânare, etc.), totuşi unele dintre tablourile exterioare continuă să trădeze artificialitatea graficii digitale (bine că nu s-au dus la 3D, că numai asta mai lipsea!). În plus, Emmerich nu dovedeşte decât parţial capacitatea de a aprofunda subiectul, menţinându-se în mare parte la nivelul expozitiv al unui album ilustrat pe care-l răsfoieşte cu acceleratorul, în graba de a spune cât mai mult şi, poate, de a nu plictisi spectatorii - demers pe care-l salvează parţial montajul nu numai alert, ci şi foarte abil al lui Peter R. Adam, inclusiv cu ajutorul unor racorduri inspirate pentru salturile în timp şi spaţiu - totul, potenţat şi de muzica aplicată cu discreţie a lui Harald Kloser şi Thomas Wander.
Până la urmă, se poate spune că Roland Emmerich a câştigat măcar parţial pariul cu sine însuşi, reuşind să părăsească (sperăm că nu doar temporar) panta descendentă pe care-l împinsese cantonarea în superproducţii apocaliptice spectaculare (unde devenise repetitiv şi inept), în favoarea unei formule mai substanţiale şi semnificative. În ultimă instanţă, "Anonymous" sfârşeşte prin a-şi recupera pe parcurs neîmplinirile iniţiale, oferind un spectacol cinematografic onorabil, cel puţin ca vehicul pentru una dintre cele mai aprinse dispute ale culturii universale.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
28-30 octombrie, 2011
Bucureşti, România
...despre o aprinsă dispută culturală
Controversa privind adevărata paternitate a operelor semnate "William Shakespeare" durează de zeci de ani, şi n-are rost s-o reiterăm aici pe larg. Fără a fi expert, am subscris la ipoteza care i le atribuie lui Sir Francis Bacon (varianta privitoare la Christopher Marlowe mi se părea mult mai improbabilă), pentru ca abia cu prilejul filmului de-acum să aflu şi despre versiunea Edward de Vere, Conte de Oxford. Înainte de a aborda povestea din film, trebuie să recunosc că, la nivel de investigaţie, concluzia mi se pare la rândul ei credibilă, aşa cum am descoperit-o atât din filmul "Anonymous", cât şi citind comentariile şi explicaţiile suplimentare din caietul de presă. Faţă de datele deja cunoscute, scenariul lui John Orloff propune un sub-plot valid, cuprinzând relaţiile intime ale Reginei şi bastarzii ei cu drept de moştenitori ai tronului, de unde şi intrigile de curte ţesute în jurul acestor interese - ca verigă de legătură între viaţa politică a Angliei renascentiste şi substratul multora dintre piesele lui Shakespeare.
În sine, story-ul lui Orloff e solid, dens şi incitant, dar scenariul păcătuieşte printr-o structură mult prea stufoasă, complicată şi prin inserţia unui set cam redundant de coperţi narative: filmul începe şi se termină (asta fiind un fel de "supracopertă") cu prelegerea complet inutilă a unui om de teatru din zilele noastre (Derek Jacobi), care cuvântează pe o scenă despre subiect. Urmează coperţile propriu-zise: urmărirea, arestarea şi interogarea sub tortură a lui Ben Jonson, în legătură cu manuscrisele - iar relatarea sa ne introduce în povestea principală, la rândul ei amorsată printr-o succesiune de salturi înapoi în timp ("cinci ani mai devreme", "patruzeci de ani mai devreme"...), astfel că până să înceapă cu adevărat, filmul ne decuplează drastic de la filonul său epic, pe care apoi îl recuperează greoi, inclusiv din cauza hăţişului mult super-complicat de evenimente, personaje şi motivaţii, precum şi prin ritmul narativ prea accelerat pentru nivelul unei introduceri cinematografice. Abia prin sfertul al doilea începem să înţelegem care cine e şi ce vrea şi de ce, pentru a ne putea aşeza într-o urmărire coerentă a acţiunii (în pofida faptului că alternanţele temporale continuă). Din fericire, măcar a doua jumătate e limpede şi se poate urmări cu interes.
Ar mai fi de remarcat rasolul flagrant privind rezolvarea lui Shakespeare însuşi ca personaj. John Orloff porneşte de la o premisă interesantă, propunând un tip de actoraş mediocru ca om de teatru (şi ca om în sine), aproape analfabet (idee legitimă, date fiind originile lui modeste - şi unul dintre principalele argumente în sensul că operele devenite celebre sub numele lui nu i-ar aparţine), cu veleităţi de impostor, escroc şi şantajist profitor. Ca formulă de răsturnare a unei imagini consscrate, ideea e valabilă, dar problema constă tocmai în expedierea nepermis de sumară a personajului, dezvoltat la un nivel strict secundar şi construit extrem de schematic, cu elemente de satiră ieftină - la care contribuie şi interpretarea simplistă şi grosier caricaturală a lui Rafe Spall - cunoscut din "Shaun of the Dead" (2004) şi "A Good year" (2006). Chiar şi în contextul unui "thriller politic" (cum se autodeclară filmul) în care Teatrul Globe şi animatorul său aveau doar rolul unor instrumente, cutezanţa unei propuneri atât de insolite (ba chiar blasfematorii, pentru shakespearofanii adversari ai teoriilor "conspiraţioniste"), obliga la crearea unui "anti-Shakespeare" mult mai consistent şi convingător, care să nu fie doar un contrapunct oarecare al adevăratului autor, ci să stea într-o relaţie antagonică echilibrată cu acesta.
Situaţia se salvează întrucâtva la nivelul altor personaje, începând cu protagonistul, Sir Edward, nu neapărat atât de original şi puternic pe cât ar fi fost de dorit, dar compus rotund şi convingător de Rhys Evans - incidental, prezent în ultimii ani pe ecranele noastre tot cu un rol din aceeaşi epocă, Robert Preston din "Elizabeth: The Golden Age" (2007, Shekhar Khapur). Cel mai izbutit aspect al personajului constă în dihotomia dintre acuzata sa ratare politică şi nobiliară, şi viitoarea glorie artistică.
Asemenea, Vanessa Redgrave, în rolul Reginei Elizabeth la bătrâneţe, e minunată cum o ştim, dar fără nimic surprinzător - însă propria ei fiică, Joely Richardson (Elizabeth tânără) nu depăşeşte nivelul simplei corectitudini (problemă cu atât mai acută, cu cât în acei ani se consumă majoritatea celor mai dramatice momente ale intrigii). Cei doi Cecil, Sir William (David Thewlis) şi Sir Robert (Edward Hogg), oferă portrete complementare ale arhetipurilor de politicieni fără scrupule, iar Ben Jonson, cu toate frământările lui, e reprezentat de Sebastian Armesto într-o cheie multicoloră adecvată, deşi se menţine la rândul lui doar pe linia de suprafaţă (inclusiv din vina scenariului, care nu-i paginează dramele personale atât cât s-ar fi putut). Prin jurul lor mai gravitează şi alţi actori în schiţe de portret ale unor personaje celebre sau fictive, fără nimic special de semnalat.
Cea mai mare surpriză constă, evident, în convertirea la gen a lui Roland Emmerich, un nume consacrat în registrul blockbusterelor hiper-spectaculare, dintre care a semnat şi titluri onorabile ("Independence Day", 1996) sau măcar de nivel mediu ("Godzilla", 1998), şi dude fioroase, ca "10,000 B.C." (2008) ori "2012" (2009). Insolita opţiune a ui Emmerich porneşte de la interesul pe care i-l suscita de mult problema paternităţii operelor shakespeareiene, iar modul în care abordează un subiect atât de diferit de cele cu care ne-a obişnuit oferă şi constatări favorabile. Eliberat de tentaţiile marilor desfăşurări imagistice, Emmerich adoptă un stil mai coerent şi sobru, urmărind aplicat păienjenişul multiplelor ploturi şi reuşind să reconstituie convingător ambianţa epocii şi atmosfera tesionată a culiselor politice. Mai discutabilă se relevă persistenţa cunoscutului său ritm narativ extrem de alert, care chiar dacă nu constituie un păcat în sine, conduce la acea stare de confuzie predominantă în prima parte a filmului, despre care am vorbit mai sus. Altminteri, acelaşi proces de conversie duce şi la apariţia unor cuprinzătoare panorame ale Angliei renascentiste, reconstituite pe computer (la fel ca vastele planuri-ansamblu ale distrugerilor apocaliptice din filmele trecute): vechiul pod al Londrei, orizontul urban modelat de catedrale, palate şi turnuri, sau impresionanta imagine cu convoiul funerar al Reginei. Deşi de o mare expresivitate şi frumuseţe, evitând tentaţiile kitsch în favoarea unei chei cromatice sobre (inclusiv cu aportul directorului de imagine Anna Foerster, care se mai remarcă şi printr-o admirabilă fotografiere a interioarelor, în viziuni de clarobscur revendicate de la Vermeer, cu discretele sale compoziţii de lumină filtrată prin ferestre, şi Georges de La Tour, maestrul modalităţilor de a folosi câte o singură sursă interioară de lumină - focul din cămin, o lumânare, etc.), totuşi unele dintre tablourile exterioare continuă să trădeze artificialitatea graficii digitale (bine că nu s-au dus la 3D, că numai asta mai lipsea!). În plus, Emmerich nu dovedeşte decât parţial capacitatea de a aprofunda subiectul, menţinându-se în mare parte la nivelul expozitiv al unui album ilustrat pe care-l răsfoieşte cu acceleratorul, în graba de a spune cât mai mult şi, poate, de a nu plictisi spectatorii - demers pe care-l salvează parţial montajul nu numai alert, ci şi foarte abil al lui Peter R. Adam, inclusiv cu ajutorul unor racorduri inspirate pentru salturile în timp şi spaţiu - totul, potenţat şi de muzica aplicată cu discreţie a lui Harald Kloser şi Thomas Wander.
Până la urmă, se poate spune că Roland Emmerich a câştigat măcar parţial pariul cu sine însuşi, reuşind să părăsească (sperăm că nu doar temporar) panta descendentă pe care-l împinsese cantonarea în superproducţii apocaliptice spectaculare (unde devenise repetitiv şi inept), în favoarea unei formule mai substanţiale şi semnificative. În ultimă instanţă, "Anonymous" sfârşeşte prin a-şi recupera pe parcurs neîmplinirile iniţiale, oferind un spectacol cinematografic onorabil, cel puţin ca vehicul pentru una dintre cele mai aprinse dispute ale culturii universale.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
28-30 octombrie, 2011
Bucureşti, România
