Părerea criticului
Anora nu e o tragedie (ba pe alocuri e o supercomedie), ci un film despre un anumit tip de lăcomie care transformă întreaga noastră eră într-o tragedie. Deşi nu te-ai fi gândit niciodată că un film atât de "aproape" - în sensul că fiecare gest al poveştii este familiar şi s-ar putea repeta aproape aidoma la fiecare colţ de stradă - ar putea câştiga un Palme d'Or, Anora îl merită fix aşa cum Babardeala cu bucluc sau porno balamuc şi-a meritat deplin Ursul de Aur pentru modul cum a adus pe ecran isteria, absurdul şi încrâncenarea anilor pandemici. Într-o poveste despre libertate, ambiţie şi celebra "the pursue of happiness" americană, Anora invită la pauză, reevaluare şi ridicarea piciorului de pe pedală.

Desigur, totul pare o poveste de tipul Cenuşăresei. Ani (Mikey Madison, din excelentul serial Better Things) este striperiţă şi îşi petrece nopţile momindu-şi clienţii în camerele private ale clubului unde lucrează. Şi vine seara când Ani este aleasă, pentru că datorită bunicii ei rupe puţină rusă, să asigure entertainment-ul pentru Vania (Mark Eydelshteyn), un tânăr şi atrăgător rus. "Ăsta aruncă cu bani în stânga şi-n dreapta", îi spune şeful, dar această descriere a realităţii se va dovedi un eufemism, iar Ani se va trezi atrasă de Vania într-un univers al apartamentelor luxoase şi al avioanelor private, într-o petrecere ce pare să nu se mai termine.

Probabil că ar trebui să intri la film ştiind cât mai puţin despre ce o aşteaptă pe Ani. Trebuie spus, totuşi, că regizorul Sean Baker şi-a bazat cariera pe filme ce explorează universul marginalilor, al lucrătorilor sexuali fără o leţcaie, al viitorului care atârnă pe muchie de cuţit. În noul său film, Baker se lasă contaminat de comedie (mai mult sau mai puţin romantică) şi de basmul Cenuşăresei, imaginând-o pe Ani într-o situaţie în care tânăra ajunge în proximitatea a ceea ce îşi doreşte (sau ceea ce orice om lipsit de resurse îşi imaginează că îşi doreşte) numai pentru a descoperi că afurisitul de univers nu depune niciun efort pentru ca ea să parcurgă acei nenorociţi, pe cât de puţini, pe atât de interminabili centimetri pentru ca visul să devină realitate, iar ea să îşi încleşteze mâna pe proverbiala cioară de pe gard.

Dincolo de orice se întâmplă în film, Anora este mai degrabă despre problema unei generaţii lacome, care visează că numai norocul sau hazardul (şi niciodată efortul susţinut) sunt soluţia pentru probleme de orice fel, de la cele financiare la cele amoroase. Este mirajul unei generaţii care se visează influencer ce obţine mii şi mii de euro pentru a-şi face apariţia la cine ştie ce eveniment exclusivist, dar nu face nimic pentru a obţine acest statut. Dacă vrei, Anora este un răspuns - mai puţin glamour şi peste generaţii - la Totul despre sex, serialul care le spunea tinerelor din lumea întreagă că e de ajuns să scrii un articol pe săptămână pentru a-ţi afla liniştea şi siguranţa financiară în vârful unui morman de pantofi Manolo Blahnik.

Anora este filmul unei generaţii în care totul trebuie să se întâmple acum, să fie mult, sufocant de mult, şi intens, doborâtor de intens. Este filmul unei generaţii care crede că merită totul, dar nu ar face nimic pentru a obţine acest totul: el trebuie să se întâmple ca prin minune, ca într-un basm în care hazardul pocneşte din degete şi cerşetorul devine prinţ sau, dacă preferi, stripperiţa devine prinţesă. Este filmul unei generaţii care îşi lasă realitatea cucerită de sclipiciul de pe Insta, deşi are toate dovezile că nu e decât sclipici indigest...

Desigur, filmul poate fi văzut şi ca interacţiunea explozivă dintre două clase sociale, una care are deja totul (şi habar nu are la ce-i foloseşte) şi una care nu îl va obţine niciodată. Dar Anora este mai puţin despre Vania şi mult mai mult despre maturitatea care se abate, în egală măsură cataclismic şi pe nesimţite, asupra ataşantei sale eroine, deloc pregătită să descopere că basmul nu e decât invenţia unui vrăjitor care îşi maschează lipsa oricărei puteri într-un melanj de lumini orbitoare şi zgomote asurzitoare.