Părerea criticului
Un film mai potrivit ca piesă de teatru, dar - cu toate acestea - foarte frumos scris, captivant.
Lesley Manville - în rolul anxioasei, logoreicei, instabilei, închipuitei Mary - este pur şi simplu memorabilă. Pe măsură ce anii trec, Mary bea pahar după pahar, agăţându-se de familia lui Gerri şi Tom, refuzând avansurile lui Ken, un alt vechi prieten al cuplului, la fel de amator de alcool. Nu poate accepta că îmbătrâneşte. Se teme, tototdată, de singurătate şi tocmai de aceea face mereu alegeri greşite.
Personajele lui Leigh îşi descoperă soarta pe măsură ce destinul lor este, gradual, dezvăluit. Povestea filmului este împărţită pe anotimpuri. Aparent banală, pentru că arată un an din viaţa unui cuplu fericit, de vârstă mijlocie, clasă mijlocie, Tom şi Gerri (Jim Broadbent şi Ruth Sheen). Însă Leigh insistă că în aceste poveşti de familie, cu un tempo lent al acţiunii, a găsit fascinaţia şi farmecul din vieţile oamenilor, chiar "obişnuite" sau "plicticoase". Iar noi îi dăm dreptate, pentru că filmul ne-a captivat.
"Viaţa e fascinantă", spune Leigh, şi nu e o diferenţă între viaţa obişnuită şi o alta. "Filmul e despre cum ajungem să ne împăcăm cu viaţa - cum ne înfruntăm pe noi înşine şi pe ceilalţi, cum înfruntăm ceea ce suntem", spunea regizorul la o conferinţa de presă.
Deşi abordează aspecte deprimante ale existenţei - singurătatea, nevoia nesatisfăcută de afecţiune, eşecul - Leigh îşi construieşte eroii cu empatie şi îi face vrednici de compasiunea noastră. Totodată, pe măsură ce personajele ni se arată în goliciunea lor, devin tot mai rizibile, dar în acelaşi timp umane.
Leigh şi-a câştigat locul în istoria cinema-ului mondial pentru dramele sale sociale, caracterizate prin poveşti cotidiene minimaliste ale unor personaje deosebit de complex construite. Este considerat, alături de Ken Loach, un exponent al reîntoarcerii la tradiţia realismului în cinematograful britanic.
Lesley Manville - în rolul anxioasei, logoreicei, instabilei, închipuitei Mary - este pur şi simplu memorabilă. Pe măsură ce anii trec, Mary bea pahar după pahar, agăţându-se de familia lui Gerri şi Tom, refuzând avansurile lui Ken, un alt vechi prieten al cuplului, la fel de amator de alcool. Nu poate accepta că îmbătrâneşte. Se teme, tototdată, de singurătate şi tocmai de aceea face mereu alegeri greşite.
Personajele lui Leigh îşi descoperă soarta pe măsură ce destinul lor este, gradual, dezvăluit. Povestea filmului este împărţită pe anotimpuri. Aparent banală, pentru că arată un an din viaţa unui cuplu fericit, de vârstă mijlocie, clasă mijlocie, Tom şi Gerri (Jim Broadbent şi Ruth Sheen). Însă Leigh insistă că în aceste poveşti de familie, cu un tempo lent al acţiunii, a găsit fascinaţia şi farmecul din vieţile oamenilor, chiar "obişnuite" sau "plicticoase". Iar noi îi dăm dreptate, pentru că filmul ne-a captivat.
"Viaţa e fascinantă", spune Leigh, şi nu e o diferenţă între viaţa obişnuită şi o alta. "Filmul e despre cum ajungem să ne împăcăm cu viaţa - cum ne înfruntăm pe noi înşine şi pe ceilalţi, cum înfruntăm ceea ce suntem", spunea regizorul la o conferinţa de presă.
Deşi abordează aspecte deprimante ale existenţei - singurătatea, nevoia nesatisfăcută de afecţiune, eşecul - Leigh îşi construieşte eroii cu empatie şi îi face vrednici de compasiunea noastră. Totodată, pe măsură ce personajele ni se arată în goliciunea lor, devin tot mai rizibile, dar în acelaşi timp umane.
Leigh şi-a câştigat locul în istoria cinema-ului mondial pentru dramele sale sociale, caracterizate prin poveşti cotidiene minimaliste ale unor personaje deosebit de complex construite. Este considerat, alături de Ken Loach, un exponent al reîntoarcerii la tradiţia realismului în cinematograful britanic.
