Anotimpuri (1963)

Cele 4 episoade lirice ale filmului Anotimpuri au meritul de a vorbi despre dialectica muncii şi a dragostei, dialectică ce se schimbă la fiecare etapă a vieţii. Se încearcă corespondenţe noi între vârsta omului şi cea a naturii (copilărie — iarnă, bătrâneţe — primăvară). Se caută armonii plastice. Alternanţa alb-negru este proprie primei povestiri (între zăpadă şi îmbrăcămintea copiilor, între pereţii scenei, rochia fetiţei şi pian). Ultimul episod — Zi grea — este cel mai izbutit. Se înfăţişează un erou aflat aproape de capătul drumului. E însă o bătrâneţe care simte încă impulsurile creaţiei, ale naturii, care acceptă, firesc, eternitatea vieţii şi nu a morţii. Dramaturgul l-a ajutat însă mai puţin pe regizor (ca şi în cazul ''Paşilor spre lună'' şi ''Anotimpurile'' este un film de autor). Cea de-a doua şi ce-a de a treia povestire aduc o notă de artificial, de mimare a dragostei, adolescenţei (Incertitudine) sau de simplificare, de sărăcire a iubirii mature, împlinite (Arşiţa). Cu toate că şi în aceste două povestiri sunt secvenţe bine lucrate din punct de vedere regizoral şi operatorie.

Un film bun produs la începutul anilor 60 în care vedem actori români de la începuturile cinematografiei române

Un film interesant prin prisma oferirii unor imagini filmate ale anilor 60, chiar daca filmul nu scapa de tezismul epocii infatisand doar aspecte pozitive ale socialismului. Daca se trece peste acest aspect, avem mai mult un documentar din care putem extrage imagini ale acelei epoci. Recomand celor pasionati de istorie contemporana, istoria ultimelor 5 decenii prezentata cu ajutorul peliculei.

Un film e arta romanesc foarte bun cu putine dialoguri , bazat pe imagini.Asa ceva nu se mai face in ziua de astazi.Coloana sonora excelenta.

Filmul nu s-a mai difuzat în perioada comunistă din cauza "fugarului" Chris / Cristea Avram...