Anton tut ryadom (2012)

„Poate pot să fug... gândi pisicuța... unde este țara asta”, citește pe silabe Anton-copilul în timp ce, în cealaltă cameră, oamenii mari se ceartă, încercând să decidă unde ar mai putea să-l trimită. Anton are autism – fapt care, în Rusia, înseamnă un stigmat considerabil pentru Anton și familia lui. Însă eseul autobiografic semnat de Liubov Askus depășește cu mult nivelul unei simple expuneri a limitelor sistemului medical rus în ceea ce privește pacienții „cu deficiențe”. Scriitoare și critic de film, Arkus îl întâlnește pe Anton pentru prima oară prin cuvintele lui, într-o poezie pe care copilul o scrie încercând să înțeleagă mai mult despre oameni: „Oamenii pot fi amabili, veseli, triști, drăguți, buni, recunoscători, mari, mici. Ei merg, aleargă, sar, vorbesc, se uită, ascultă”, scrie Anton-copilul. Șapte ani mai târziu, când Arkus îl întâlnește din nou, Anton-adolescentul a încetat de mult să scrie. Arkus începe să documenteze relația ei sinuoasă, aproape maternă, cu Anton – nu un copil autist, ci o ființă umană în suferință –, iar amândoi încearcă să facă față încercărilor și oamenilor cu care se intersectează în viața lor, uneori cu compasiune, alteori cu indiferență și, rar, cu grație. În timp ce îl însoțește pe Anton în călătoria sa de la o instituție neprietenoasă la alta, mereu în speranța de a găsi un loc mai bun, Arkus începe să mediteze asupra rolului băiatului ca oglindă a propriilor ei pierderi, asupra aspirațiilor mai vaste asociate condiției umane și asupra modului în care noi toți, în anume momente al vieții, învățăm prin suferință că oamenii sunt întotdeauna singuri, chiar și atunci când avem constant pe cineva lângă noi.