Părerea criticului
Lansat vineri pe ecrane, debutul în lungmetraj al lui Bogdan Mureșanu are un punct de pornire entuziasmant: acţiunea are loc de-a lungul a 24 de ore din decembrie 1989, o zi când zvonurile despre ce s-a întâmplat la Timişoara încep să se răspândească. O zi când totul ar putea rămâne la fel sau totul s-ar putea schimba din temelii. Încadrate în această fereastră temporală a tuturor posibilităţilor, şase poveşti interconectate explorează varii aspecte ale vieţii în comunism, arătând oameni obişnuiţi care sunt prinşi, într-un fel sau altul, în malaxorul sistemului, şi încercând cu disperare să scape înainte de a fi zdrobiţi.
Desigur, în Anul Nou care n-a fost totul este "pus cu mâna", ceea ce îi ştirbeşte în parte din verosimil. Dar chiar şi aşa, acest film despre Revoluţie în care aproape nu vezi Revoluţia este o eficientă catapultă în acea perioadă ce invită atât de adesea la utilizarea expresiei "de tristă amintire". Efectul este în egală măsură emoţionant şi terifiant şi anulează distanţa confortabilă în timp, contaminându-te cu atmosfera sufocantă a acelor ani.
Lungmetrajul include poate cel mai celebru şi premiat scurtmetraj românesc din toate timpurile, Cadoul de Crăciun, în care un elev de şcoală primară îşi şochează părinţii (Adrian Văncică, Ioana Flora) cu vestea că în scrisoarea obligatorie pentru Moş Gerilă a cerut cadou pentru taică-său "să moară Nea Nicu". Ceea ce la o primă vedere pare în egală măsură, inofensiv, absurd şi anecdotic devine de-a dreptul periculos: copilul a pus scrisoarea la poştă, prin urmare va fi descoperită de factorii poştali, care o vor preda Securităţii...
Aşa cum tatăl din Cadoul de Crăciun este gata de orice pentru a distruge scrisoarea, toate personajele din Anul nou care n-a fost au parte de propria invitaţie la acţiune, chiar dacă, cel puţin într-un caz, această acţiune capătă forma unei capitulări totale. Şi marea găselniţă a scenariului scris de Mureşanu este faptul că, în funcţie de cum bate vântul schimbării, această acţiune poate avea consecinţe extrem de diferite diferite.
Regizorul are ambiţia de a construi o frescă a unui Bucureşti în care micile destine sunt prizoniere în marea istorie. Este foarte uşor să te pui în pielea personajelor şi să ţii cu ele în timp ce destinul şi complicaţiile regimului le pun în situaţii limită, gata să le sacrifice libertatea, căminul, stima de sine, viitorul sau chiar viaţa. Poate că cea mai emoţionantă poveste este cea a actriţei (Nicoleta Hâncu) chemate să recite Pluguşorul patriotic pentru programul de Revelion al Televiunii Naţionale. Debusolată de faptul că va fi întotdeauna identificată ca o slugă a sistemului, eroina e gata de orice pentru a împiedica filmarea acelui moment ce va fi vizionat de întreaga ţară, iar Nicoleta Hâncu îi exprimă minunat frustrarea, deznădejdea şi fronda.
Filmul respinge în parte din cauza utilizării a unor minute nesfârşite din Bolero-ul lui Maurice Ravel, indiscutabil cea mai repetivă compoziţie pentru orchestră realizată vreodată. Intenţia regizorului este clară: să acompanieze muzical un crescendo al evenimentelor ce se succed tot mai rapid şi culminează în ceea ce va fi, într-un târziu, Revoluţia care a schimbat România o dată pentru totdeauna. Doar că, până la finalul eliberator, Bolero-ul este în egală măsură oprimant şi leneş auditiv, readucând în memorie celebra vorba că "cea mai bună coloană sonoră este cea pe care nu o auzi"...
Oricât de artificial şi căutat, Anul nou care n-a fost accesează angoasele românului anilor '80, activându-i obsesia pentru libertate şi pentru adevăr. Poate că are aspectul unei valize în care ai aruncat atât de multe haine încât nu le mai poate cuprinde, dar publicul care a trăit comunismul pe propria piele îşi va reaminti aceste angoase, în timp ce publicul tânăr le va descoperi şi poate va pune întrebări, într-o experienţă cinematografică necesară.
Desigur, în Anul Nou care n-a fost totul este "pus cu mâna", ceea ce îi ştirbeşte în parte din verosimil. Dar chiar şi aşa, acest film despre Revoluţie în care aproape nu vezi Revoluţia este o eficientă catapultă în acea perioadă ce invită atât de adesea la utilizarea expresiei "de tristă amintire". Efectul este în egală măsură emoţionant şi terifiant şi anulează distanţa confortabilă în timp, contaminându-te cu atmosfera sufocantă a acelor ani.
Lungmetrajul include poate cel mai celebru şi premiat scurtmetraj românesc din toate timpurile, Cadoul de Crăciun, în care un elev de şcoală primară îşi şochează părinţii (Adrian Văncică, Ioana Flora) cu vestea că în scrisoarea obligatorie pentru Moş Gerilă a cerut cadou pentru taică-său "să moară Nea Nicu". Ceea ce la o primă vedere pare în egală măsură, inofensiv, absurd şi anecdotic devine de-a dreptul periculos: copilul a pus scrisoarea la poştă, prin urmare va fi descoperită de factorii poştali, care o vor preda Securităţii...
Aşa cum tatăl din Cadoul de Crăciun este gata de orice pentru a distruge scrisoarea, toate personajele din Anul nou care n-a fost au parte de propria invitaţie la acţiune, chiar dacă, cel puţin într-un caz, această acţiune capătă forma unei capitulări totale. Şi marea găselniţă a scenariului scris de Mureşanu este faptul că, în funcţie de cum bate vântul schimbării, această acţiune poate avea consecinţe extrem de diferite diferite.
Regizorul are ambiţia de a construi o frescă a unui Bucureşti în care micile destine sunt prizoniere în marea istorie. Este foarte uşor să te pui în pielea personajelor şi să ţii cu ele în timp ce destinul şi complicaţiile regimului le pun în situaţii limită, gata să le sacrifice libertatea, căminul, stima de sine, viitorul sau chiar viaţa. Poate că cea mai emoţionantă poveste este cea a actriţei (Nicoleta Hâncu) chemate să recite Pluguşorul patriotic pentru programul de Revelion al Televiunii Naţionale. Debusolată de faptul că va fi întotdeauna identificată ca o slugă a sistemului, eroina e gata de orice pentru a împiedica filmarea acelui moment ce va fi vizionat de întreaga ţară, iar Nicoleta Hâncu îi exprimă minunat frustrarea, deznădejdea şi fronda.
Filmul respinge în parte din cauza utilizării a unor minute nesfârşite din Bolero-ul lui Maurice Ravel, indiscutabil cea mai repetivă compoziţie pentru orchestră realizată vreodată. Intenţia regizorului este clară: să acompanieze muzical un crescendo al evenimentelor ce se succed tot mai rapid şi culminează în ceea ce va fi, într-un târziu, Revoluţia care a schimbat România o dată pentru totdeauna. Doar că, până la finalul eliberator, Bolero-ul este în egală măsură oprimant şi leneş auditiv, readucând în memorie celebra vorba că "cea mai bună coloană sonoră este cea pe care nu o auzi"...
Oricât de artificial şi căutat, Anul nou care n-a fost accesează angoasele românului anilor '80, activându-i obsesia pentru libertate şi pentru adevăr. Poate că are aspectul unei valize în care ai aruncat atât de multe haine încât nu le mai poate cuprinde, dar publicul care a trăit comunismul pe propria piele îşi va reaminti aceste angoase, în timp ce publicul tânăr le va descoperi şi poate va pune întrebări, într-o experienţă cinematografică necesară.
