Prima continuare a lui Pather Panchali (1955), caci trilogia se incheie cu cea de a treia parte intitulata Apur Sansar (1959), si lansat la doar un an distanta de predecesorul sau, Aparejito (1956) confirma delicata analiza pe care Satyajit Ray o aloca personajelor pe care le creaza. Mult mai animat ca primul, ca deh, Calcuta nu e satul indian ancestral, vatra de la care ia nastere viata in aceasta indepartata si necunoscuta tara si care a asigurat cadrul scenic in prima parte, pelicula despre care facem vorbire este exact pe gustul meu, evenimentele finalizandu-se intocmai cum, daca ar fi fost sa fiu intrebat, as fi spus ca vreau sa se petreaca si sa se finalizeze. Si totusi nu e Pather Panchali. Lipseste melodicitatea simplitatii si sfintenia copilariei din prima parte, imi lipseste natura si imi lipseste obarsia Indiei, cea autentica. Acolo saracia sau suferinta isi aveau timpul lor ca sa se consume. Totul era autentic si sincer acolo, chiar si rautatea fiind una pur umana. Durerea iti era impartasita de intreaga natura. Bucuria sau necazul, adica rasul sau plansul rasunau natural facand ca intregul spatiu sa freamate alaturi de personajul in cauza. Nu spun ca in aceasta a doua parte ar fi ceva fals sau prefacut; doar ca emotiile si deciziile ce trebuiesc luate sunt mai dificile si mai complexe.
Construit pe sentimentul vinovatiei, sequel-ul incepe cu imaginea de tata care nu mai e acelasi din prima parte. Desi inca mai transmite naivitatea enervant de molipsitoare, scena in care isi mananca laptele nu are cum sa nu te umple cu voie-buna, el totusi va face sacrificii mari, culminand cu cel suprem, doar ca sa ii asigure familiei traiul decent pe care tot el si-l impune ca fiind necesar pentru cei ai casei sale, dupa tragedia de care, cu siguranta, se simtea responsabil. Insa nu astfel se poate inlocui pierderea unui copil, iar viata nu va intarzia sa ii arate asta.
Drama dupa drama, viata acestei familii bengaleze pare pecetluita inca dinainte de a i se da o cat de mica sansa la fericire. Toata aceasta etapa din viata deja adolescentului Apu este una de trecere. Acum asistam la adevaratul drum pe care eroul nostru il va parcurge si care ii va asigura tranzitul de la copilarie la maturitate.
La fel ca si in prima parte, o alta prezenta feminina ii confisca prim-planul tanarului Apu si toata lumina reflectoarelor ce altfel ar fi trebuit sa se orienteze spre protagonist, sunt acum ale ei. Sarbajaya, mama lui Apu. Ea este de aceasta data personajul care va suporta egoismul si incapatanarea specifice tineretii. O incercare peste care incearca sa treaca cu stoicism.
Apu, (pronuntat Opu), nu se va trezi insa decat tarziu si desi toate par ca ii stau impotriva, viata insasi lasand impresia ca nu ii harazeste nimic placut in viitorul acestui baietandru, el va incerca sa ia cea mai inteleapta decizie din intreaga sa existenta.
Modificarea interioara a tanarului s-a produs si e ireversibila iar ritualurile traditionale sunt serios analizate acum de catre Apu. Si totusi hotararea lui va fi una profund emotionala si de ce nu, emotionanta.
Stilul in care este compus acest film este tot la fel de narativ ca si primul. Se diminueaza considerabil poezia din imagini, dar chiar si asa, cadrele expresive in care dialogul este de subordonat vizualului au o pondere semnificativa. Daca primul film se dedica strict celor 4 personaje plus bunica, acesta portretizeaza si viata sociala a anilor '20. Se parcurge putin sistemul educational, statutul femeii ramase vaduve in acei ani tulburi sau functionarea unui negot. Totul surprins pe pelicula si transmis posteritatii, dar mai ales totul incorporat perfect in corpul acestei povestiri, asa cum doar Satiajyt a fost capabil sa le exprime.
Concluzie: Un film de trecere intre un debut impresionant si o minunata incheiere, pe masura primei parti. Mult mai concis si mai calibrat pe actiune, chiar daca prin actiune se va intelege trecerea inexorabila a timpului si odata cu el, modelarea caracterului viitorului om, cap de familie si model la randul lui. O punte fundamentala asadar in trilogia lui Satiajyt Ray, este filmul ce il va defini pe Apu ca persoana ori ca personaj in partea de incheiere. Nota 8,33!
pst35
pe 15 Octombrie 2013 16:20
Face parte din trilogia "Apu" : Pather Panchali (1955), Aparajito (1956) si Apur Sansar (1959).
Construit pe sentimentul vinovatiei, sequel-ul incepe cu imaginea de tata care nu mai e acelasi din prima parte. Desi inca mai transmite naivitatea enervant de molipsitoare, scena in care isi mananca laptele nu are cum sa nu te umple cu voie-buna, el totusi va face sacrificii mari, culminand cu cel suprem, doar ca sa ii asigure familiei traiul decent pe care tot el si-l impune ca fiind necesar pentru cei ai casei sale, dupa tragedia de care, cu siguranta, se simtea responsabil. Insa nu astfel se poate inlocui pierderea unui copil, iar viata nu va intarzia sa ii arate asta.
Drama dupa drama, viata acestei familii bengaleze pare pecetluita inca dinainte de a i se da o cat de mica sansa la fericire. Toata aceasta etapa din viata deja adolescentului Apu este una de trecere. Acum asistam la adevaratul drum pe care eroul nostru il va parcurge si care ii va asigura tranzitul de la copilarie la maturitate.
La fel ca si in prima parte, o alta prezenta feminina ii confisca prim-planul tanarului Apu si toata lumina reflectoarelor ce altfel ar fi trebuit sa se orienteze spre protagonist, sunt acum ale ei. Sarbajaya, mama lui Apu. Ea este de aceasta data personajul care va suporta egoismul si incapatanarea specifice tineretii. O incercare peste care incearca sa treaca cu stoicism.
Apu, (pronuntat Opu), nu se va trezi insa decat tarziu si desi toate par ca ii stau impotriva, viata insasi lasand impresia ca nu ii harazeste nimic placut in viitorul acestui baietandru, el va incerca sa ia cea mai inteleapta decizie din intreaga sa existenta.
Modificarea interioara a tanarului s-a produs si e ireversibila iar ritualurile traditionale sunt serios analizate acum de catre Apu. Si totusi hotararea lui va fi una profund emotionala si de ce nu, emotionanta.
Stilul in care este compus acest film este tot la fel de narativ ca si primul. Se diminueaza considerabil poezia din imagini, dar chiar si asa, cadrele expresive in care dialogul este de subordonat vizualului au o pondere semnificativa. Daca primul film se dedica strict celor 4 personaje plus bunica, acesta portretizeaza si viata sociala a anilor '20. Se parcurge putin sistemul educational, statutul femeii ramase vaduve in acei ani tulburi sau functionarea unui negot. Totul surprins pe pelicula si transmis posteritatii, dar mai ales totul incorporat perfect in corpul acestei povestiri, asa cum doar Satiajyt a fost capabil sa le exprime.
Concluzie: Un film de trecere intre un debut impresionant si o minunata incheiere, pe masura primei parti. Mult mai concis si mai calibrat pe actiune, chiar daca prin actiune se va intelege trecerea inexorabila a timpului si odata cu el, modelarea caracterului viitorului om, cap de familie si model la randul lui. O punte fundamentala asadar in trilogia lui Satiajyt Ray, este filmul ce il va defini pe Apu ca persoana ori ca personaj in partea de incheiere. Nota 8,33!