Părerea criticului
Apocalipsul acum – versiune integrala cere sa fie vazut inaintea filmelor noi, si cate dintre acestea au destula putere ca sa protesteze?
Daca as fi in locul filmelor hollywoodiene de azi, mi-ar veni sa ma ascund de rusine – dar nu in jungla, pentru ca de-acolo a iesit, in 1979 (dintr-o epoca in care filmele americane erau mari nu doar la stat, ci si la sfat), superproductia lui Francis Ford Coppola despre razboiul din Vietnam, Apocalipsul acum, care iata ca s-a intors ca sa umileasca oferta curenta.
Daca nu l-ati mai vazut, pregatiti-va sa-i descoperiti comorile, dar pregatiti-va bine: aveti nevoie de mai mult curaj decat ii trebuie lui Indiana Jones ca sa faca fata unei zile normale de lucru, pentru ca filmul e un templu blestemat – plin de spirite rele si de sipete care ascund ganduri negre, atat de ambitios incat nu putea sa iasa decat sui, atat de spectaculos încat o generatie intreaga de regizori specializati in filme de actiune tot viseaza sa se ridice la inaltimea numarului de dresura cu elicoptere si napalm realizat de Coppola.
(Viseaza degeaba; pentru combinatia aceea de oroare si exaltare, Coppola trebuie sa-si fi vandut sufletul.) Daca l-ati vazut in copia alb-negru a Cinematecii sau pe micul ecran, inseamna ca nu l-ati vazut si nici n-ati ascultat ca lumea unele dintre cele mai tulburatoare zgomote auzite vreodata la cinema.
Apocalipsul acum – versiune integrala dureaza cu aproape o ora mai mult – in total, vreo 200 de minute (la care trebuie adaugata perioada de cautare a mintilor ratacite in acest interval).
Parca e mai bine asa: atmosfera bolnavicioasa are o compozitie parca si mai bogata – are de toate, chiar si o urma subtila, emotionanta, din cea mai rara substanta, normalitatea.
Daca as fi in locul filmelor hollywoodiene de azi, mi-ar veni sa ma ascund de rusine – dar nu in jungla, pentru ca de-acolo a iesit, in 1979 (dintr-o epoca in care filmele americane erau mari nu doar la stat, ci si la sfat), superproductia lui Francis Ford Coppola despre razboiul din Vietnam, Apocalipsul acum, care iata ca s-a intors ca sa umileasca oferta curenta.
Daca nu l-ati mai vazut, pregatiti-va sa-i descoperiti comorile, dar pregatiti-va bine: aveti nevoie de mai mult curaj decat ii trebuie lui Indiana Jones ca sa faca fata unei zile normale de lucru, pentru ca filmul e un templu blestemat – plin de spirite rele si de sipete care ascund ganduri negre, atat de ambitios incat nu putea sa iasa decat sui, atat de spectaculos încat o generatie intreaga de regizori specializati in filme de actiune tot viseaza sa se ridice la inaltimea numarului de dresura cu elicoptere si napalm realizat de Coppola.
(Viseaza degeaba; pentru combinatia aceea de oroare si exaltare, Coppola trebuie sa-si fi vandut sufletul.) Daca l-ati vazut in copia alb-negru a Cinematecii sau pe micul ecran, inseamna ca nu l-ati vazut si nici n-ati ascultat ca lumea unele dintre cele mai tulburatoare zgomote auzite vreodata la cinema.
Apocalipsul acum – versiune integrala dureaza cu aproape o ora mai mult – in total, vreo 200 de minute (la care trebuie adaugata perioada de cautare a mintilor ratacite in acest interval).
Parca e mai bine asa: atmosfera bolnavicioasa are o compozitie parca si mai bogata – are de toate, chiar si o urma subtila, emotionanta, din cea mai rara substanta, normalitatea.
