Après le silence - Ce qui n'est pas dit n'existe pas? (2012)

Memoria este intangibilă și trecătoare. Documentarea ei nu este o sarcină ușoară. În ultimii ani, România a cunoscut un spectru larg de „crize ale memoriei”, de la amnezie la suprasaturarea cu amintiri alternative și contradictorii despre trecutul comunist. Unele versiuni de trecut au fost rememorate și comemorate, în vreme ce altele au fost uitate și „amuțite”. Acesta este și cazul amintirilor Ioanei Abur despre adolescența trăită în perioada comunistă: la baza poveștii ei aflăm tăcere, frică și lucruri îndelung nespuse – toate, urme ale vieții trăite de Ioana și familia ei în timpul regimului politic acum defunct. E nevoie de timp pentru ca oamenii să fie pregătiți, dispuși și capabili să își înfrunte trecutul, în special acele părți care au fost vreme îndelungată trecute sub tăcere. În cazul Ioanei, e nevoie de camera de filmat ațintită asupra ei de prietena Vanina. Trăind într-un viitor diferit de cel pe care ea – și majoritatea românilor – și-l imaginau drept unică posibilitate, Ioana se luptă să înțeleagă trecutul care i-a condiționat imaginația și să rupă tăcerea care i-a pecetluit acest trecut în interiorul ființei. Proiectul personal al Vaninei Vignal explorează posibilitatea de a aduce în prim-plan lucrurile nespuse și de a repara daunele produse de necesitatea de a păstra tăcerea. După mai bine de 20 de ani de postcomunism, ne reamintim că „nu e suficient să omori dictatorul ca să omori dictatura.”