Părerea criticului
După Wonder Woman, Aquaman este o nouă surpriză plăcută din DCEU (DC Extended Universe): filmul arată superb, transmite un mesaj relevant şi reuşeşte să amuze, iar campania de promovare nu a dezvăluit chiar toate răsturnările de situaţie ale poveştii. Iată mai jos ce ţi-ar putea plăcea la aventurile subacvatice ale lui Aquaman.
L-am întâlnit deja pe Arthur Curry/Aquaman (Jason Momoa) mai întâi în Batman V Superman: Dawn of Justice şi apoi în Justice League, iar acum îi aflăm povestea. Aflat la graniţa dintre două lumi ce s-au respins dintotdeauna, Arthur este fiul îngrijitorului unui far cu o prinţesă a adâncurilor, Atlanna (Nicole Kidman). La un an de la evenimentele din Justice League, Arthur este avertizat că fratele său mai mic Orm (Patrick Wilson) are de gând să formeze o alianţă a adâncurilor pentru a declara un război total uscatului. Şi că unica şansă de evitare a unui conflict atotdistrugător este ca acestuia să i se ia tronul.
Aquaman nu este un film perfect, dar este cât se poate de vizionabil pentru două ore şi 20 de minute de entertainment de calitate. Un mare atu al blockbusterului este aspectul, prin urmare ai face bine să-l vezi în condiţii cât mai bune (noi l-am savurat în format IMAX 3D). Regizorul James Wan şi armata sa de specialişti în efecte speciale (nu mai puţin de şapte companii, printre care celebrele Industrial Light & Magic şi Weta Digital) au reuşit să creeze o lume a adâncurilor extrem de captivantă, în care culori electrice se luptă încontinuu cu întunericul. Unele cadre din film sunt impresionante şi nu ne-am mira ca unii spectatori să se reîntoarcă la cinema pentru a revizita străfundurile oceanului.
Filmele DCEU au fost adesea criticate pentru faptul că se iau mult prea în serios, iar la Aquaman studiourile Warner pare că şi-au învăţat în sfârşit lecţia: poate că soarta întregii lumi este în joc, dar Aquaman îşi găseşte timp să se distreze şi să distreze şi publicul. Este un element important al relaţiei cu acesta, iar Jason Momoa se doveşte a fi un jongleur abil al stărilor, fiind pe cât de convingător în momentele de acţiune, care îi pun în evidenţă fizicul impresionant, pe atât de ghiduş în cele de umor. Cu ajutorul său şi al scenariului, supereroul devine mai mult decât ataşant, iar mesajul său incluziv, al unui "împreună" global, nu-şi putea găsi un portdrapel mai bun.
Ca şi protagonistul, regizorul James Wan este un jongleur al genurilor, acesta trecând succes de la horror (a debutat cu Saw în 2004 şi a lansat şi francizele Insidious şi The Conjuring) la mega blockbuster de acţiune (Furious 7). Şi Aquaman schimbă cu uşurinţă tonul şi genurile, trecând de la poveste de dragoste la film politic, de la aventură gen Tomb Raider la horror şi, dacă tot am intrat în ritm, de ce să nu aruncăm în acest melanj şi un pic de Jules Verne? Este incredibil de greu să faci un film cu supereroi de 140 de minute care să nu obosească sau plictisească nicio clipă şi, dacă Zack Snyder a ratat de trei ori până acum în DCEU, lui Wan iată că îi reuşeşte din prima.
Şi în toată această aventură entuziastă, avem timp şi de o discuţie relevantă pe două teme mai mult decât importante: rasismul şi poluarea. Aquaman le atacă frontal, sugerând că nu rasa sau originea ne definesc, ci faptele. De asemenea, că omenirea poluează iresponsabil planeta şi că faptele noastre nu sunt lipsite de consecinţe. Această combinaţie de entertainment şi relevanţă fac din Aquaman un succes care ne-am dori să fie repetat mai des în DCEU.
L-am întâlnit deja pe Arthur Curry/Aquaman (Jason Momoa) mai întâi în Batman V Superman: Dawn of Justice şi apoi în Justice League, iar acum îi aflăm povestea. Aflat la graniţa dintre două lumi ce s-au respins dintotdeauna, Arthur este fiul îngrijitorului unui far cu o prinţesă a adâncurilor, Atlanna (Nicole Kidman). La un an de la evenimentele din Justice League, Arthur este avertizat că fratele său mai mic Orm (Patrick Wilson) are de gând să formeze o alianţă a adâncurilor pentru a declara un război total uscatului. Şi că unica şansă de evitare a unui conflict atotdistrugător este ca acestuia să i se ia tronul.
Aquaman nu este un film perfect, dar este cât se poate de vizionabil pentru două ore şi 20 de minute de entertainment de calitate. Un mare atu al blockbusterului este aspectul, prin urmare ai face bine să-l vezi în condiţii cât mai bune (noi l-am savurat în format IMAX 3D). Regizorul James Wan şi armata sa de specialişti în efecte speciale (nu mai puţin de şapte companii, printre care celebrele Industrial Light & Magic şi Weta Digital) au reuşit să creeze o lume a adâncurilor extrem de captivantă, în care culori electrice se luptă încontinuu cu întunericul. Unele cadre din film sunt impresionante şi nu ne-am mira ca unii spectatori să se reîntoarcă la cinema pentru a revizita străfundurile oceanului.
Filmele DCEU au fost adesea criticate pentru faptul că se iau mult prea în serios, iar la Aquaman studiourile Warner pare că şi-au învăţat în sfârşit lecţia: poate că soarta întregii lumi este în joc, dar Aquaman îşi găseşte timp să se distreze şi să distreze şi publicul. Este un element important al relaţiei cu acesta, iar Jason Momoa se doveşte a fi un jongleur abil al stărilor, fiind pe cât de convingător în momentele de acţiune, care îi pun în evidenţă fizicul impresionant, pe atât de ghiduş în cele de umor. Cu ajutorul său şi al scenariului, supereroul devine mai mult decât ataşant, iar mesajul său incluziv, al unui "împreună" global, nu-şi putea găsi un portdrapel mai bun.
Ca şi protagonistul, regizorul James Wan este un jongleur al genurilor, acesta trecând succes de la horror (a debutat cu Saw în 2004 şi a lansat şi francizele Insidious şi The Conjuring) la mega blockbuster de acţiune (Furious 7). Şi Aquaman schimbă cu uşurinţă tonul şi genurile, trecând de la poveste de dragoste la film politic, de la aventură gen Tomb Raider la horror şi, dacă tot am intrat în ritm, de ce să nu aruncăm în acest melanj şi un pic de Jules Verne? Este incredibil de greu să faci un film cu supereroi de 140 de minute care să nu obosească sau plictisească nicio clipă şi, dacă Zack Snyder a ratat de trei ori până acum în DCEU, lui Wan iată că îi reuşeşte din prima.
Şi în toată această aventură entuziastă, avem timp şi de o discuţie relevantă pe două teme mai mult decât importante: rasismul şi poluarea. Aquaman le atacă frontal, sugerând că nu rasa sau originea ne definesc, ci faptele. De asemenea, că omenirea poluează iresponsabil planeta şi că faptele noastre nu sunt lipsite de consecinţe. Această combinaţie de entertainment şi relevanţă fac din Aquaman un succes care ne-am dori să fie repetat mai des în DCEU.
