Părerea criticului
Să te sp-"Argo"! - O poveste adevărată
Suspense, stil şi chemare la meditaţie
Criza ostaticilor de la Teheran, izbucnită în timpul mandatului lui Jimmy Carter, a făcut o vâlvă enormă la vremea ei (1979-1981), iar prima sa relatare pe larg la noi a apărut în volumul de debut al Editurii IRIS (actualmente ALDO-Press), "Riposta" (1991, de J.W. Stesso - pseudonim al lui Sorin Ştefănescu), care descria tentativa de salvare a celor cincizeci şi doi de americani ţinuţi ostatici timp de patru sute patruzeci şi patru de zile în ambasada S.U.A. - operaţiune eşuată, în 24 aprilie, 1980, cu preţul vieţilor a opt militari americani, un iranian şi a două aeronave distruse. Finalmente, prizonierii au fost eliberaţi în urma Acordului de la Alger, la doar câteva minute după ce noul preşedinte, Ronald Reagan, depusese jurământul de începere al mandatului.
La data când a apărut "Riposta", însă, nimeni nu ştia despre o altă latură a crizei, care avea să fie desecretizată abia în 1997, sub Bill Clinton. Şase americani reuşiseră să scape din incintă în timpul asaltului, refugiindu-se în reşedinţa ambasadorului canadian. Întrucât în acele zile orice american identificat în Iran risca execuţia sumară, iar acordurile diplomatice privind imunitatea de orice fel nu mai făceau nici două parale, cei şase au rămas ascunşi în vilă până când autorităţile S.U.A. şi ale Canadei au reuşit să-i scoată din ţară printr-o operaţiune sub acoperire întreprinsă de agentul Tony Mendez sub titlul de cod "Argo". Acesta este subiectul filmului de faţă.
Cunoscut ca actor din filme ca "Good Will Hunting" (1997 - Gus Van Sant), "Armageddon" (1998- Michael Bay), "Shakespeare in Love" (1998 - John Madden), "Dogma" (1999 - Kevin Smith), "Pearl Harbor" (2001 - Michael Bay) sau "State of Play" (2009 - Kevin Macdonald), Ben Affleck a debutat în regia de lungmetraj cu drama poliţistă "Gone Baby Gone" (2007), iar după remarcabilul "The Town" (2010), s-a hotărât să aducă pe ecran şi incredibila poveste a operaţiunii "Argo", pe un scenariu de Chris Terrio inspirat de articolul lui Joshuah Bearman. Debutant în dramaturgia de lungmetraj, după scenariul scurt "Book of Kings" (2002) şi contribuţia la "Heights" (2005), ambele în regie proprie, Terrio demonstrează o bună stăpânire a meseriei, construind un scenariu dens, alert, susţinut şi substanţial, în condiţiile extrem de dificile ale depănării unei povestiri adevărate complexe, desfăşurate pe multiple planuri - care se mariază perfect cu regia sigură şi captivantă a lui Affleck.
Filmul începe cu un setup economic şi percutant - asediul ambasadei, reconstituit meticulos după fotografii de epocă (la fel ca multe alte secvenţe ulterioare) - pentru ca imediat să se desfacă în evantai pe liniile tuturor ploturilor: calvarul celor şase refugiaţi, teroarea de pe străzile din Teheran, şi diversele pregătiri ale acţiunii de salvare, desfăşurată în birourile C.I.A., instituţiile diplomatice americane şi canadiene, şi studiourile de la Hollywood - căci, după epuizarea tuturor celorlalte variante posibile de acoperire, singura aplicabilă rămâne soluţia inventării unui film pentru care s-ar căuta locaţii exotice în Iran. Întâlnim, cu acest prilej, personajul real al celebrului machior John Chambers (creatorul măştilor din serialul "Planet of the Apes" - distinse cu Premiul Oscar), interpretat viguros şi eficient de John Goodman. Îl secondează micul producător Lester Siegel, în care Alan Arkin compune cu umor fin un portret convingător şi consistet al americanului tipic - brici pe meserie, şi cu cultura generală varză.
Ben Affleck dovedeşte un simţ regisoral remarcabil, dezvoltat în primul rând pe axa epică preluată de la Chis Terrio, pe care o urmăreşte printr-o naraţiune dinamică, trecând cursiv şi dramatic de la un plan al povestirii la altul, exprimând puternic stările, emoţiile şi semnificaţiile, prin cadre diversificate şi compuse cu stil discret, şi mai ales acumulând tensiunie aproape insuportabile. O documentare atentă privind desfăşurarea reală a acţiunii ne-ar putea releva intervenţiile de ficţiune ale cuplului Terrio-Affleck, spre a aranja şi adapta faptele conform rigorilor cinematografice (inclusiv coordonarea la secundă a acţiunilor paralele din punctul culminant), iar până atunci putem remarca doar că materialul dramaturgic ca atare, şi punerea sa în cadru, urmăresc o structură strânsă şi revelatoare de sensuri - se remarcă o serie de secvenţe ca asediul ambasadei (deja menţionat mai sus), dezbaterile iniţiale între autorii planului, drumul cu microbuzul prin mulţimea dezlănţuită, vizita în bazar şi, mai ales, punctul culminant: trecerea prin cele trei filtre de la aeroport, în paralel cu evoluţiile simultane din S.U.A., care riscau să compromită întreaga acţiune. În materie de suspense, se vede limpede că Affleck a avut ce învăţa, ca un elev sârguincios, de la maestrul Alfred Hitchcock.
De asemenea, se remarcă o excelentă galerie de personaje, umane şi credibile în diversitatea lor. Pe lângă Chambers şi Siegel, deja amintiţi, ies în evidenţă caracterele celor şase refugiaţi, câteva portrete de ofiţeri, agenţi, politicieni şi angajaţi guvernamentali, şi mai ales membrii brigăzii revoluţionare din final, care-i supun pe protagonişti la încercarea supremă - pendulând paradoxal şi semnificativ între fanatism isteric şi rigid şi candoare aproape copilărească. Ben Affleck însuşi îşi asumă rolul eroului, Tony Mendez, pe care-l gestionează subtil şi uman, fără a căuta să iasă în evidenţă peste cei din jur.
În materie de stil, mai observăm şi procedeul de a contrabalansa factorul dramatic prin elemente de ironie tăioasă, mai ales în ceea ce priveşte limitele birocratice şi automatismele funcţionale ale multor reprezentaţni ai instituţiilor americane - deşi unele dintre accentele umoristice pot părea cam prea apăsate în context. O altă soluţie oarecum discutabilă o constituie eludarea completă a plotului istoric central - situaţia prizonierilor din ambasada ocupată. Desigur, formula se justifică prin faptul că firul epic se referă strict la povestea celor şase americani din locuinţa ambasadorului canadian, iar menţinerea planului paralel al celorlalţi cincizeci şi doi ar fi riscat să încarce prea mult filmul, deja foarte bogat şi complex, dar cred că prezenţa lor în fundal, fie şi numai prin câteva punctări şi sugestii, ar fi contribuit la o mai bună echilibrare a ansamblului. În fine, se impune să precizez că epilogul e cam lungit - dar, din fericire, fiecare dintre micile sale episoade succesive are tâlcul şi farmecul său (inclusiv cadrul - cam sentimental, de altminteri - în care Tony Mendez reflectează la cele întâmplate, cu micul său fiu dormind pe pieptul lui; copilul care, involuntar, i-a inspirat soluţia salvatoare).
În orice caz, dincolo de componenta istorică şi de suspense, "Argo" rămâne şi un film care invită la meditaţie. În epocă, sub dominaţia Războiului Rece, lucrurile se conturau aparent clar şi categoric tezist, prin prisma dihotomiei între "buni" şi "răi". Cele trei decenii trecute de atunci, însă, au dezvoltat noi perspective asupra politicii externe de ingerinţă a Statelor Unite. Şaninşahul Mohammad Reza Pahlavi Ariamer, cărui dictatură (sumarizată expresiv în introducere, printr-o combinaţie de benzi desenate şi fotografii) generase atât revoluţia islamică din Iran, cât şi, pe cale de consecinţă, degenerarea relaţiilor internaţionale ale ţării intrate sub regimul ayatollahilor, n-a fost decât unul dintre tiranii sprijiniţi de America din motive politicianiste, de-a lungul istoriei (iar cel mai actual exemplu îl avem chiar acum şi aici, în orgada noastră). Nu o dată, aceste artificii abuzive de politică externă au dus la acumularea de tensiuni explozive care să ricoşeze în cele mai neaşteptate şi dăunătoare moduri. Cel puţin noi, românii, avem toate motivele de a percepe "Argo" şi ca pe un indirect şi implicit semnal de alarmă în ceea ce ne priveşte - lucru la care contribuie şi virtuozitatea cinematografică a lui Ben Affleck, care, evitând orice accente teziste sau patetice, induce spectatorului o paranoia de-a dreptul palpabilă. Dacă "Hârtia va fi albastră" (2007 - Radu Muntean) mă lăsase vreme de minute bune cu teama că la orice colţ de stradă, de la Romană pân-la Universitate, vor apărea "terorişti" decembrişti, după "Argo" am avut senzaţia, pe tot drumul până la ieşirea din mall, că reluam parcursul contra cronometru al eroilor prin aeroportul de la Teheran. Este un exemplu concludent de impact al cinematografului - în plan atât imediat, cât şi interior.
O menţiune specială şi pentru subtitrare - în sfârşit, o traducere de calitate! Se reţine cel puţin echivalarea jocului de cuvinte central: sloganul "Ar-GO fuck yourself" transpus în "Să te sp-ARGO!"
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
7 noiembrie, 2012, 07:0-08:47
Bucureşti, România
Suspense, stil şi chemare la meditaţie
Criza ostaticilor de la Teheran, izbucnită în timpul mandatului lui Jimmy Carter, a făcut o vâlvă enormă la vremea ei (1979-1981), iar prima sa relatare pe larg la noi a apărut în volumul de debut al Editurii IRIS (actualmente ALDO-Press), "Riposta" (1991, de J.W. Stesso - pseudonim al lui Sorin Ştefănescu), care descria tentativa de salvare a celor cincizeci şi doi de americani ţinuţi ostatici timp de patru sute patruzeci şi patru de zile în ambasada S.U.A. - operaţiune eşuată, în 24 aprilie, 1980, cu preţul vieţilor a opt militari americani, un iranian şi a două aeronave distruse. Finalmente, prizonierii au fost eliberaţi în urma Acordului de la Alger, la doar câteva minute după ce noul preşedinte, Ronald Reagan, depusese jurământul de începere al mandatului.
La data când a apărut "Riposta", însă, nimeni nu ştia despre o altă latură a crizei, care avea să fie desecretizată abia în 1997, sub Bill Clinton. Şase americani reuşiseră să scape din incintă în timpul asaltului, refugiindu-se în reşedinţa ambasadorului canadian. Întrucât în acele zile orice american identificat în Iran risca execuţia sumară, iar acordurile diplomatice privind imunitatea de orice fel nu mai făceau nici două parale, cei şase au rămas ascunşi în vilă până când autorităţile S.U.A. şi ale Canadei au reuşit să-i scoată din ţară printr-o operaţiune sub acoperire întreprinsă de agentul Tony Mendez sub titlul de cod "Argo". Acesta este subiectul filmului de faţă.
Cunoscut ca actor din filme ca "Good Will Hunting" (1997 - Gus Van Sant), "Armageddon" (1998- Michael Bay), "Shakespeare in Love" (1998 - John Madden), "Dogma" (1999 - Kevin Smith), "Pearl Harbor" (2001 - Michael Bay) sau "State of Play" (2009 - Kevin Macdonald), Ben Affleck a debutat în regia de lungmetraj cu drama poliţistă "Gone Baby Gone" (2007), iar după remarcabilul "The Town" (2010), s-a hotărât să aducă pe ecran şi incredibila poveste a operaţiunii "Argo", pe un scenariu de Chris Terrio inspirat de articolul lui Joshuah Bearman. Debutant în dramaturgia de lungmetraj, după scenariul scurt "Book of Kings" (2002) şi contribuţia la "Heights" (2005), ambele în regie proprie, Terrio demonstrează o bună stăpânire a meseriei, construind un scenariu dens, alert, susţinut şi substanţial, în condiţiile extrem de dificile ale depănării unei povestiri adevărate complexe, desfăşurate pe multiple planuri - care se mariază perfect cu regia sigură şi captivantă a lui Affleck.
Filmul începe cu un setup economic şi percutant - asediul ambasadei, reconstituit meticulos după fotografii de epocă (la fel ca multe alte secvenţe ulterioare) - pentru ca imediat să se desfacă în evantai pe liniile tuturor ploturilor: calvarul celor şase refugiaţi, teroarea de pe străzile din Teheran, şi diversele pregătiri ale acţiunii de salvare, desfăşurată în birourile C.I.A., instituţiile diplomatice americane şi canadiene, şi studiourile de la Hollywood - căci, după epuizarea tuturor celorlalte variante posibile de acoperire, singura aplicabilă rămâne soluţia inventării unui film pentru care s-ar căuta locaţii exotice în Iran. Întâlnim, cu acest prilej, personajul real al celebrului machior John Chambers (creatorul măştilor din serialul "Planet of the Apes" - distinse cu Premiul Oscar), interpretat viguros şi eficient de John Goodman. Îl secondează micul producător Lester Siegel, în care Alan Arkin compune cu umor fin un portret convingător şi consistet al americanului tipic - brici pe meserie, şi cu cultura generală varză.
Ben Affleck dovedeşte un simţ regisoral remarcabil, dezvoltat în primul rând pe axa epică preluată de la Chis Terrio, pe care o urmăreşte printr-o naraţiune dinamică, trecând cursiv şi dramatic de la un plan al povestirii la altul, exprimând puternic stările, emoţiile şi semnificaţiile, prin cadre diversificate şi compuse cu stil discret, şi mai ales acumulând tensiunie aproape insuportabile. O documentare atentă privind desfăşurarea reală a acţiunii ne-ar putea releva intervenţiile de ficţiune ale cuplului Terrio-Affleck, spre a aranja şi adapta faptele conform rigorilor cinematografice (inclusiv coordonarea la secundă a acţiunilor paralele din punctul culminant), iar până atunci putem remarca doar că materialul dramaturgic ca atare, şi punerea sa în cadru, urmăresc o structură strânsă şi revelatoare de sensuri - se remarcă o serie de secvenţe ca asediul ambasadei (deja menţionat mai sus), dezbaterile iniţiale între autorii planului, drumul cu microbuzul prin mulţimea dezlănţuită, vizita în bazar şi, mai ales, punctul culminant: trecerea prin cele trei filtre de la aeroport, în paralel cu evoluţiile simultane din S.U.A., care riscau să compromită întreaga acţiune. În materie de suspense, se vede limpede că Affleck a avut ce învăţa, ca un elev sârguincios, de la maestrul Alfred Hitchcock.
De asemenea, se remarcă o excelentă galerie de personaje, umane şi credibile în diversitatea lor. Pe lângă Chambers şi Siegel, deja amintiţi, ies în evidenţă caracterele celor şase refugiaţi, câteva portrete de ofiţeri, agenţi, politicieni şi angajaţi guvernamentali, şi mai ales membrii brigăzii revoluţionare din final, care-i supun pe protagonişti la încercarea supremă - pendulând paradoxal şi semnificativ între fanatism isteric şi rigid şi candoare aproape copilărească. Ben Affleck însuşi îşi asumă rolul eroului, Tony Mendez, pe care-l gestionează subtil şi uman, fără a căuta să iasă în evidenţă peste cei din jur.
În materie de stil, mai observăm şi procedeul de a contrabalansa factorul dramatic prin elemente de ironie tăioasă, mai ales în ceea ce priveşte limitele birocratice şi automatismele funcţionale ale multor reprezentaţni ai instituţiilor americane - deşi unele dintre accentele umoristice pot părea cam prea apăsate în context. O altă soluţie oarecum discutabilă o constituie eludarea completă a plotului istoric central - situaţia prizonierilor din ambasada ocupată. Desigur, formula se justifică prin faptul că firul epic se referă strict la povestea celor şase americani din locuinţa ambasadorului canadian, iar menţinerea planului paralel al celorlalţi cincizeci şi doi ar fi riscat să încarce prea mult filmul, deja foarte bogat şi complex, dar cred că prezenţa lor în fundal, fie şi numai prin câteva punctări şi sugestii, ar fi contribuit la o mai bună echilibrare a ansamblului. În fine, se impune să precizez că epilogul e cam lungit - dar, din fericire, fiecare dintre micile sale episoade succesive are tâlcul şi farmecul său (inclusiv cadrul - cam sentimental, de altminteri - în care Tony Mendez reflectează la cele întâmplate, cu micul său fiu dormind pe pieptul lui; copilul care, involuntar, i-a inspirat soluţia salvatoare).
În orice caz, dincolo de componenta istorică şi de suspense, "Argo" rămâne şi un film care invită la meditaţie. În epocă, sub dominaţia Războiului Rece, lucrurile se conturau aparent clar şi categoric tezist, prin prisma dihotomiei între "buni" şi "răi". Cele trei decenii trecute de atunci, însă, au dezvoltat noi perspective asupra politicii externe de ingerinţă a Statelor Unite. Şaninşahul Mohammad Reza Pahlavi Ariamer, cărui dictatură (sumarizată expresiv în introducere, printr-o combinaţie de benzi desenate şi fotografii) generase atât revoluţia islamică din Iran, cât şi, pe cale de consecinţă, degenerarea relaţiilor internaţionale ale ţării intrate sub regimul ayatollahilor, n-a fost decât unul dintre tiranii sprijiniţi de America din motive politicianiste, de-a lungul istoriei (iar cel mai actual exemplu îl avem chiar acum şi aici, în orgada noastră). Nu o dată, aceste artificii abuzive de politică externă au dus la acumularea de tensiuni explozive care să ricoşeze în cele mai neaşteptate şi dăunătoare moduri. Cel puţin noi, românii, avem toate motivele de a percepe "Argo" şi ca pe un indirect şi implicit semnal de alarmă în ceea ce ne priveşte - lucru la care contribuie şi virtuozitatea cinematografică a lui Ben Affleck, care, evitând orice accente teziste sau patetice, induce spectatorului o paranoia de-a dreptul palpabilă. Dacă "Hârtia va fi albastră" (2007 - Radu Muntean) mă lăsase vreme de minute bune cu teama că la orice colţ de stradă, de la Romană pân-la Universitate, vor apărea "terorişti" decembrişti, după "Argo" am avut senzaţia, pe tot drumul până la ieşirea din mall, că reluam parcursul contra cronometru al eroilor prin aeroportul de la Teheran. Este un exemplu concludent de impact al cinematografului - în plan atât imediat, cât şi interior.
O menţiune specială şi pentru subtitrare - în sfârşit, o traducere de calitate! Se reţine cel puţin echivalarea jocului de cuvinte central: sloganul "Ar-GO fuck yourself" transpus în "Să te sp-ARGO!"
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
7 noiembrie, 2012, 07:0-08:47
Bucureşti, România
