Părerea criticului
În primul deceniu al carierei, regizorul Matthew Vaughn a avut unul dintre cele mai satisfăcătoare itinerarii creative. După Layer Cake, a regizat Stardust, un entuziasmant fantasy-uri pentru întreaga familie, apoi ireverenţiosul Kick-Ass şi un film X-Men bine primit. Al doilea deceniu şi l-a blocat, practic, cu filmele din seria Kingsman, în egală măsură flamboaiante şi uitabile. Cu Argylle, regizorul pare hotărât să rămână pe acelaşi teritoriu şi aruncă pe ecran un delir vizual care îşi trece spectatorul prin toate stările, inclusiv incredulitate.
Sunt, probabil, mulţi spectatori care se vor distra la Argylle. Filmul oferă un mix de staruri plin de potenţial (Henry Cavill şi John Cena în roluri decorative, Bryan Cranston în rol negativ, Bryce Dallas Howard, Sam Rockwell şi Dua Lipa pe post de cireaşă de pe tort), acţiune explozivă, efecte speciale şi întorsături de situaţie fanteziste, totul realizat minuţios şi proiectat inclusiv pe ecranul IMAX. Şi premisa - aceea a autoarei unor romane de spionaj foarte populare atrasă într-un conflict global când cel mai recent roman al său ameninţă să deconspire o organizaţie malefică - este ofertantă.
Este o poveste de tipul "fish out of water", expresie folosită de americani pentru a descrie acel tip de film în care un personaj cu o existenţă cât se poate de banală este catapultat într-un context nefamiliar, permiţând unui om obişnuit să aibă parte de experienţe extraordinare şi oferind astfel escapism şi spectacol publicului.
În limba engleză, argyle înseamnă "în carouri" sau "ecosez" (cuvânt venit la noi pe filieră franceză, unde "ecossais" înseamnă de fapt "scoţian"). În filmul lui Vaughn, Argylle este superspionul titular, protagonistul romanelor lui Elly care insistă să invadeze, în interpretarea lui Henry Cavill, "realitatea" de pe ecran a autoarea. Şi ideea de a transforma o scriitoare supraponderală (nu mai e de bon ton să vorbeşti despre greutatea actriţelor, dar Howard pare să aibă vreo 15 kilograme mai mult decât în seria Jurassic Park), anxioasă şi aerofobă, care duce cea mai anostă existenţă alături de pisicul Alfie, într-o eroină action are categoric potenţial comic. Din păcate scenariul scris de Jason Fuchs este atât de neglijent cu verosimilul, încât Argylle se transformă treptat din amuzant în siderant.
Desigur, este o aşteptare nerealistă să pretinzi verosimil de la un film ca Argylle. Este, totuşi, un film în care eroina iese imaculată după ce se luptă timp de zece minute într-o baltă de ţiţei. Sau foloseşte două cuţite pentru a-şi transforma botinele şic în patine şi apoi o arde a la Surya Bonaly pe podeaua (de metal, nu de gheaţă, să fie clar) unui transatlantic... Când imensa majoritate a filmelor fac tot posibilul să nu zgândăre prea mult incredulitatea spectatorului, Argylle goneşte fix în direcţia opusă, cu rezultate ce au toate şansele să polarizeze publicul.
Personal, cred că Matthew Vaughn s-a uitat la seria Shrek şi şi-a dorit un film cu o prinţesă Fiona (varianta nocturnă) în carne şi oase, însoţită de Motanul încălţat. Ca fapt divers, motanul Alfie este chiar motanul de rasă Scottish Fold al regizorului şi al soţiei sale, celebra Claudia Schiffer, ajutat din plin de efecte speciale CGI. Din păcate rezultatul final suferă din cauza numeroaselor întorsături de situaţie care erodează fărăma de empatie pe care o ai pentru personaje, iar finalul vine mai degrabă un oftat de uşurare şi nu de satisfacţie.
Sunt, probabil, mulţi spectatori care se vor distra la Argylle. Filmul oferă un mix de staruri plin de potenţial (Henry Cavill şi John Cena în roluri decorative, Bryan Cranston în rol negativ, Bryce Dallas Howard, Sam Rockwell şi Dua Lipa pe post de cireaşă de pe tort), acţiune explozivă, efecte speciale şi întorsături de situaţie fanteziste, totul realizat minuţios şi proiectat inclusiv pe ecranul IMAX. Şi premisa - aceea a autoarei unor romane de spionaj foarte populare atrasă într-un conflict global când cel mai recent roman al său ameninţă să deconspire o organizaţie malefică - este ofertantă.
Este o poveste de tipul "fish out of water", expresie folosită de americani pentru a descrie acel tip de film în care un personaj cu o existenţă cât se poate de banală este catapultat într-un context nefamiliar, permiţând unui om obişnuit să aibă parte de experienţe extraordinare şi oferind astfel escapism şi spectacol publicului.
În limba engleză, argyle înseamnă "în carouri" sau "ecosez" (cuvânt venit la noi pe filieră franceză, unde "ecossais" înseamnă de fapt "scoţian"). În filmul lui Vaughn, Argylle este superspionul titular, protagonistul romanelor lui Elly care insistă să invadeze, în interpretarea lui Henry Cavill, "realitatea" de pe ecran a autoarea. Şi ideea de a transforma o scriitoare supraponderală (nu mai e de bon ton să vorbeşti despre greutatea actriţelor, dar Howard pare să aibă vreo 15 kilograme mai mult decât în seria Jurassic Park), anxioasă şi aerofobă, care duce cea mai anostă existenţă alături de pisicul Alfie, într-o eroină action are categoric potenţial comic. Din păcate scenariul scris de Jason Fuchs este atât de neglijent cu verosimilul, încât Argylle se transformă treptat din amuzant în siderant.
Desigur, este o aşteptare nerealistă să pretinzi verosimil de la un film ca Argylle. Este, totuşi, un film în care eroina iese imaculată după ce se luptă timp de zece minute într-o baltă de ţiţei. Sau foloseşte două cuţite pentru a-şi transforma botinele şic în patine şi apoi o arde a la Surya Bonaly pe podeaua (de metal, nu de gheaţă, să fie clar) unui transatlantic... Când imensa majoritate a filmelor fac tot posibilul să nu zgândăre prea mult incredulitatea spectatorului, Argylle goneşte fix în direcţia opusă, cu rezultate ce au toate şansele să polarizeze publicul.
Personal, cred că Matthew Vaughn s-a uitat la seria Shrek şi şi-a dorit un film cu o prinţesă Fiona (varianta nocturnă) în carne şi oase, însoţită de Motanul încălţat. Ca fapt divers, motanul Alfie este chiar motanul de rasă Scottish Fold al regizorului şi al soţiei sale, celebra Claudia Schiffer, ajutat din plin de efecte speciale CGI. Din păcate rezultatul final suferă din cauza numeroaselor întorsături de situaţie care erodează fărăma de empatie pe care o ai pentru personaje, iar finalul vine mai degrabă un oftat de uşurare şi nu de satisfacţie.
