Părerea criticului
Acum nişte ani, Nae Caranfil spunea într-un interviu că nu are vreo problemă dacă filmele sale "mângâie în răspăr" sensibilităţile publicului şi expresia mi s-a reactivat în memorie după recentele reacţii la documentarul lui Alexandru Solomon, Arsenie. Viaţa de apoi. Pentru cine nu ştie, anumiţi preoţi acuză filmul că "sminteşte", iar apărătorii ortodoxiei au recurs chiar la ameninţări atunci când s-a anunţat că documentarul urmează să fie proiectat într-un festival. Chiar zilele trecute, astfel de ameninţări au determinat instituţii culturale din Arad să anuleze proiecţii programate cu Arsenie.
Documentarul porneşte de la Arsenie Boca, probabil cea mai populară, uşor recognoscibilă (într-o vreme nu era taximetrist bucureştean care să nu aibă un Arsenie pe bord) şi învăluită în legendă personalitate a Bisericii Ortodoxe Române (BOR). Dacă iniţial dorea să facă un documentar despre "părintele de la Prislop", Alexandru Solomon, care este evreu, se loveşte de reticenţa BOR, aşa că schimbă abordarea şi se situează la graniţa dintre ficţiune şi documentar: alege un grup de "figuranţi" cu preocupări apropiate de misticism şi ezoteric pentru a porni într-un pelerinaj ce punctează locurile şi momentele importante din viaţa lui Arsenie Boca.
Personal, documentarul mi s-a părut un demers ratat. Nu înţelegi ce vrea să comunice - în afară de faptul că fiecare are dreptul să creadă fix ce vrea - şi nu ştii ce "contract" (în cel mai larg sens cu putinţă) este între regizor şi protagonişti. Sunt ei înşişi, joacă nişte roluri? Un lucru în care cred sută la sută este faptul că, de îndată ce îndrepţi o cameră de luat vederi spre cineva, acel cineva joacă un rol. Nu spun că devine brusc neonest, ci spun că ceea ce comunică acea persoană este iremediabil corupt (în cel mai larg sens cu putinţă) de ceea îşi imaginează că un eventual public aşteaptă de la el/ea.
Da, Arsenie eşuează în a spune un "adevăr", cu ghilimele justificate de faptul că adevărul în ziua de azi e atât de fragmentat, încât nici măcar nu mai ştii cu ce bucată să începi ca să pui laolaltă un puzzle care, o dată terminat, te şi întrebi dacă (şi pentru cine) mai are sens.
Dincolo de aceste consideraţii, Arsenie este unul din cele mai inofensive filme pe care le-am văzut în viaţa mea. Nu m-aş fi gândit vreodată că acest documentar ar putea supăra pe cineva şi iată că totuşi acest lucru se întâmplă şi prin asta Arsenie ar putea fi un film mult mai relevant decât te-ai fi aşteptat. Este un film despre un "sfânt" "semipreparat" (până şi BOR a fost reticentă la început să se asocieze cu Arsenie), catapultat în conştiinţa publică de o serie de articole din Formula AS. Aici trebuie lăudat titlul internaţional al filmului, Arsenie. An Amazing Afterlife, mult mai potrivit să descrie itinerariul ieşit din comun al lui Arsenie în conştiinţa publică.
Documentarul lui Solomon invită mai degrabă la o discuţie despre intoleranţă. E un documentar regizat de un regizor evreu despre un "sfânt" ortodox şi, deşi nu e prin nimic incomod sau jignitor, simpla alăturare evreu-sfânt îl transformă din start într-un demers toxic şi blasfemator. Te şi întrebi câţi dintre aceşti credincioşi de serviciu au văzut filmul şi au încercat măcar să-l înţeleagă, înainte de a-l acuza că "sminteşte"...
Documentarul porneşte de la Arsenie Boca, probabil cea mai populară, uşor recognoscibilă (într-o vreme nu era taximetrist bucureştean care să nu aibă un Arsenie pe bord) şi învăluită în legendă personalitate a Bisericii Ortodoxe Române (BOR). Dacă iniţial dorea să facă un documentar despre "părintele de la Prislop", Alexandru Solomon, care este evreu, se loveşte de reticenţa BOR, aşa că schimbă abordarea şi se situează la graniţa dintre ficţiune şi documentar: alege un grup de "figuranţi" cu preocupări apropiate de misticism şi ezoteric pentru a porni într-un pelerinaj ce punctează locurile şi momentele importante din viaţa lui Arsenie Boca.
Personal, documentarul mi s-a părut un demers ratat. Nu înţelegi ce vrea să comunice - în afară de faptul că fiecare are dreptul să creadă fix ce vrea - şi nu ştii ce "contract" (în cel mai larg sens cu putinţă) este între regizor şi protagonişti. Sunt ei înşişi, joacă nişte roluri? Un lucru în care cred sută la sută este faptul că, de îndată ce îndrepţi o cameră de luat vederi spre cineva, acel cineva joacă un rol. Nu spun că devine brusc neonest, ci spun că ceea ce comunică acea persoană este iremediabil corupt (în cel mai larg sens cu putinţă) de ceea îşi imaginează că un eventual public aşteaptă de la el/ea.
Da, Arsenie eşuează în a spune un "adevăr", cu ghilimele justificate de faptul că adevărul în ziua de azi e atât de fragmentat, încât nici măcar nu mai ştii cu ce bucată să începi ca să pui laolaltă un puzzle care, o dată terminat, te şi întrebi dacă (şi pentru cine) mai are sens.
Dincolo de aceste consideraţii, Arsenie este unul din cele mai inofensive filme pe care le-am văzut în viaţa mea. Nu m-aş fi gândit vreodată că acest documentar ar putea supăra pe cineva şi iată că totuşi acest lucru se întâmplă şi prin asta Arsenie ar putea fi un film mult mai relevant decât te-ai fi aşteptat. Este un film despre un "sfânt" "semipreparat" (până şi BOR a fost reticentă la început să se asocieze cu Arsenie), catapultat în conştiinţa publică de o serie de articole din Formula AS. Aici trebuie lăudat titlul internaţional al filmului, Arsenie. An Amazing Afterlife, mult mai potrivit să descrie itinerariul ieşit din comun al lui Arsenie în conştiinţa publică.
Documentarul lui Solomon invită mai degrabă la o discuţie despre intoleranţă. E un documentar regizat de un regizor evreu despre un "sfânt" ortodox şi, deşi nu e prin nimic incomod sau jignitor, simpla alăturare evreu-sfânt îl transformă din start într-un demers toxic şi blasfemator. Te şi întrebi câţi dintre aceşti credincioşi de serviciu au văzut filmul şi au încercat măcar să-l înţeleagă, înainte de a-l acuza că "sminteşte"...
