Produs de Kim Ki-duk sub regia lui Juhn Jaihong, Arumdabda sau Beautiful este mai mult decât povestea unei femei extraordinar de frumoase. Filmul naşte multe întrebări în mintea privitorului. Să fii frumos e un dar minunat sau o condamnare pe viaţă? Cumva te izolează de ceilalţi oameni şi devii captiv într-o lume pe care ei nu o cunosc decât la suprafaţă? Sau poate frumuseţea e destin, cum îi spune unul dintre personaje.
Eunyoung are un efect bulversant asupra oamenilor. Bărbaţii sunt pur şi simplu fascinaţi de prezenţa ei: o urmăresc, îi trimit buchete imense de flori, o caută cu insistenţă la telefon, îi trimit mesaje siropoase, etc. Copiii îi cer autografe crezînd că e actriţă. Femeile o invidiază, mai ales că prietena cea mai bună, după a nu ştiu câta operaţie estetică, tot nu atrage privirile ca ea.
Frumuseţea lui Eunyoung devine o povară sufocantă, începe să o urmărească. Este judecată numai după felul în care arată, puţini realizează că de fapt este frumoasă şi din alte motive. Regizorul are grijă să strecoare o floare albă în vază, detaliu care este apoi deconspirat.
A vorbi despre acest film, chiar spunînd numai două sau trei idei, înseamnă să-l devoalezi crunt. Cum nu vreau să fac asta, nu voi pune accent pe detalii. Într-un fel, două mari teme domină pelicula: viaţa când eşti frumos şi cea de după, când ai pierdut acest dar şi te zbaţi să supravieţuieşti.
Conştientă fiind de efectele pe care le are asupra oamenilor, poate nu îndeajuns de mult, Eunyoung parcă ar fi dată cu parfumul lui Jean-Baptiste Grenouille din filmul cu acelaşi nume. Venind pe urmele lui, ca pe un drum, un tânăr ce o diviniza în secret şi o urmărea de câţiva ani, o violează. Realizează că este vinovat şi că nu aşa trebuia să se întâmple şi se predă autorităţilor. Scuza lui pare ruptă din basme: frumuseţea ei m-a violat, fapta fiind doar consecinţa unei obsesii.
Felul ei de a trece peste evenimentul care i-a furat tot ce avea mai de preţ, este straniu: vrea să se urâţească. Undeva pare o încercare de a echilibra starea interioară cu cea de afară. Trebuie să umple un vid. Pierderea atârnă greu, ca o ancoră de plumb în mijlocul oceanului. Dar cu ce se poate face asta?
Lupta pentru normalitatea de dinainte devine un amestec de ură, nostalgie şi tristeţe. Viaţa ei devine un ţipăt de durere peste care nu mai poate să treacă. Dacă la început ţipătul era al strălucirii, acum realitatea se opreşte-n trecut. Necunoscuţii o văd în continuare frumoasă. Totul după intenţiile fiecăruia. Nu este uşor să te afli în faţa comorii şi să pleci acasă cu mâna goală.
Un film dezolant dar dacă priveşti frumuseţea ca pe o speranţă ce va mântui lumea, cum spunea Dostoievski, merită să crezi în ea. În fond, frumuseţea e o stare de spirit.
bogdan.minea
pe 02 Iunie 2009 18:23
fascinant, provocator, sensibil! cu adevarat superb! o drama psihologica pe care nu o intalnim in orice cinematograf si la orice ora din zi si din noapte.
Eunyoung are un efect bulversant asupra oamenilor. Bărbaţii sunt pur şi simplu fascinaţi de prezenţa ei: o urmăresc, îi trimit buchete imense de flori, o caută cu insistenţă la telefon, îi trimit mesaje siropoase, etc. Copiii îi cer autografe crezînd că e actriţă. Femeile o invidiază, mai ales că prietena cea mai bună, după a nu ştiu câta operaţie estetică, tot nu atrage privirile ca ea.
Frumuseţea lui Eunyoung devine o povară sufocantă, începe să o urmărească. Este judecată numai după felul în care arată, puţini realizează că de fapt este frumoasă şi din alte motive. Regizorul are grijă să strecoare o floare albă în vază, detaliu care este apoi deconspirat.
A vorbi despre acest film, chiar spunînd numai două sau trei idei, înseamnă să-l devoalezi crunt. Cum nu vreau să fac asta, nu voi pune accent pe detalii. Într-un fel, două mari teme domină pelicula: viaţa când eşti frumos şi cea de după, când ai pierdut acest dar şi te zbaţi să supravieţuieşti.
Conştientă fiind de efectele pe care le are asupra oamenilor, poate nu îndeajuns de mult, Eunyoung parcă ar fi dată cu parfumul lui Jean-Baptiste Grenouille din filmul cu acelaşi nume. Venind pe urmele lui, ca pe un drum, un tânăr ce o diviniza în secret şi o urmărea de câţiva ani, o violează. Realizează că este vinovat şi că nu aşa trebuia să se întâmple şi se predă autorităţilor. Scuza lui pare ruptă din basme: frumuseţea ei m-a violat, fapta fiind doar consecinţa unei obsesii.
Felul ei de a trece peste evenimentul care i-a furat tot ce avea mai de preţ, este straniu: vrea să se urâţească. Undeva pare o încercare de a echilibra starea interioară cu cea de afară. Trebuie să umple un vid. Pierderea atârnă greu, ca o ancoră de plumb în mijlocul oceanului. Dar cu ce se poate face asta?
Lupta pentru normalitatea de dinainte devine un amestec de ură, nostalgie şi tristeţe. Viaţa ei devine un ţipăt de durere peste care nu mai poate să treacă. Dacă la început ţipătul era al strălucirii, acum realitatea se opreşte-n trecut. Necunoscuţii o văd în continuare frumoasă. Totul după intenţiile fiecăruia. Nu este uşor să te afli în faţa comorii şi să pleci acasă cu mâna goală.
Un film dezolant dar dacă priveşti frumuseţea ca pe o speranţă ce va mântui lumea, cum spunea Dostoievski, merită să crezi în ea. În fond, frumuseţea e o stare de spirit.