Părerea criticului
Am intrat la Assassin’s Creed: Codul Asasinului cu gândul că este "doar un film bazat pe un joc video" şi că nu ar trebui să am aşteptări prea mari. Ei bine, Assassin’s Creed este într-adevăr un film bazat pe un joc video şi, deşi eşuează semnificativ, ar putea fi o sursă de distracţie dacă intri în sala de cinema fără aşteptări prea mari.
După ce şi-a testat eficienţa în Macbeth, echipa formată din regizorul Justin Kurzel şi actorii Michael Fassbender şi Marion Cotillard schimbă complet tonul în această încercare de a aduce pe ecran mitologia şi provocările popularei serii de jocuri Ubisoft. În centrul atenţiei este Cal Lynch (Fassbender), un condamnat la pedeapsa capitală care are parte de o extraordinară surpriză din partea destinului: după injecţia letală eroul se trezeşte în laboratorul fundaţiei Abstergo, unde cercetătoarea Sophia Rikkin (Cotillard) îi spune preţul salvării sale. Cal trebuie să se conecteze la Animus, o tehnologie revoluţionară ce îi permite să acceseze amintirile lui Aguilar (Fassbender), strămoşul său implicat în extraordinare aventuri în Spania anului 1492.
Mitologia explorată în scenariu impresionează, dar din nefericire replicile bombastice şi interpretările bizare nu fac decât să sublinieze cât de neverosimil este subiectul filmului. Putem uşor accepta convenţia că o tehnologie permite revizitarea amintirilor unui strămoş, dar nu şi convenţia că un obiect străvechi conţine codul genetic al liberului arbitru, garantându-i posesorului subjugarea întregii lumi. În competiţia "cel mai neverosimil MacGuffin", Assassin's Creed e sus de tot pe podium. În ciuda acestui aspect, personajele discută cu atâta seriozitate miza demersurilor lor, încât la sfârşit mai că-ţi doreşti un montaj cu momente amuzante de la filmari ca să vezi cât de mult se chinuiau actorii să nu râdă în timp ce-şi spuneau replicile.
Trecând peste asta, Assassin's Creed nu merită întru totul avalanşa de cronici negative. Da, e complet lipsit de umor, dar cu siguranţă nu ai intrat la cinema pentru o comedie de acţiune. Da, Marion Cotillard are o privire fixă şi-şi pronunţă replicile cu răsuflarea tăiată (parcă cineva o înţeapă în deget la fiecare cuvânt), dar nu vrei să vezi Assassin's Creed pentru interpretări de Oscar. Da, prăpastia dintre calitatea actorilor (Kurzel plusează cu Jeremy Irons, Brendan Gleeson şi Charlotte Rampling) şi cea a scenariului este gigantică, dar măcar îţi iau ochii scenele de acţiune.
Adevărul este că Assassin's Creed arată foarte bine şi vine cu unele dintre cele mai bune secvenţe de luptă văzute în ultimii ani la cinema. Fassbender este foarte fizic în dublul său rol, iar cascadoriile extreme ale lui Aguilar din secolul 15 sunt dublate pe ecran de mişcările descendentului său din secolul 21 conectat la Animus. Kurzel foloseşte foarte bine umbrele şi găseşte un echilibru captivant între mişcările haotice ale camerei (îţi recomand să te aşezi undeva în jumătatea din spate a sălii de cinema) şi montajul ritmat. Faptul că scenele din secolul 15 sunt filmate în lumina unui asfinţit este bizar (cine ştie, poate că asasinii activau doar 20 de minute pe zi), dar arată foarte bine.
Când ieşi din sala de cinema nu-ţi pare rău că ai petrecut două ore în compania asasinilor (mai ales când nu dai bani pe bilet), dar în acelaşi timp nu ai cum să nu te gândeşti la ce ar fi putut fi această ecranizare. Nu am jucat jocurile, dar în urzeala scenariului se vede potenţialul gigantic pentru o aventură extraordinară ce s-ar fi putut transforma într-o franciză populară. La final Kurzel lasă un semnal foarte apăsat că filmul ar putea avea parte de un sequel, dar primirea reticentă din partea publicului (doar 85 de milioane de dolari încasate în aproape trei săptămâni în SUA, la un buget de 125 de milioane) nu garantează că-l vom revedea pe Fassbender răfuindu-se cu Inchiziţia.
Din păcate Assassin's Creed nu face decât să alimenteze discuţiile despre "blestemul" ecranizărilor după jocuri video. Cine ştie cât vom avea de aşteptat pentru a vedea o ecranizare cu adevărat impresionantă. Poate Bioshock, cândva, căci adaptarea jocului de către studiourile Universal a fost anulată.
După ce şi-a testat eficienţa în Macbeth, echipa formată din regizorul Justin Kurzel şi actorii Michael Fassbender şi Marion Cotillard schimbă complet tonul în această încercare de a aduce pe ecran mitologia şi provocările popularei serii de jocuri Ubisoft. În centrul atenţiei este Cal Lynch (Fassbender), un condamnat la pedeapsa capitală care are parte de o extraordinară surpriză din partea destinului: după injecţia letală eroul se trezeşte în laboratorul fundaţiei Abstergo, unde cercetătoarea Sophia Rikkin (Cotillard) îi spune preţul salvării sale. Cal trebuie să se conecteze la Animus, o tehnologie revoluţionară ce îi permite să acceseze amintirile lui Aguilar (Fassbender), strămoşul său implicat în extraordinare aventuri în Spania anului 1492.
Mitologia explorată în scenariu impresionează, dar din nefericire replicile bombastice şi interpretările bizare nu fac decât să sublinieze cât de neverosimil este subiectul filmului. Putem uşor accepta convenţia că o tehnologie permite revizitarea amintirilor unui strămoş, dar nu şi convenţia că un obiect străvechi conţine codul genetic al liberului arbitru, garantându-i posesorului subjugarea întregii lumi. În competiţia "cel mai neverosimil MacGuffin", Assassin's Creed e sus de tot pe podium. În ciuda acestui aspect, personajele discută cu atâta seriozitate miza demersurilor lor, încât la sfârşit mai că-ţi doreşti un montaj cu momente amuzante de la filmari ca să vezi cât de mult se chinuiau actorii să nu râdă în timp ce-şi spuneau replicile.
Trecând peste asta, Assassin's Creed nu merită întru totul avalanşa de cronici negative. Da, e complet lipsit de umor, dar cu siguranţă nu ai intrat la cinema pentru o comedie de acţiune. Da, Marion Cotillard are o privire fixă şi-şi pronunţă replicile cu răsuflarea tăiată (parcă cineva o înţeapă în deget la fiecare cuvânt), dar nu vrei să vezi Assassin's Creed pentru interpretări de Oscar. Da, prăpastia dintre calitatea actorilor (Kurzel plusează cu Jeremy Irons, Brendan Gleeson şi Charlotte Rampling) şi cea a scenariului este gigantică, dar măcar îţi iau ochii scenele de acţiune.
Adevărul este că Assassin's Creed arată foarte bine şi vine cu unele dintre cele mai bune secvenţe de luptă văzute în ultimii ani la cinema. Fassbender este foarte fizic în dublul său rol, iar cascadoriile extreme ale lui Aguilar din secolul 15 sunt dublate pe ecran de mişcările descendentului său din secolul 21 conectat la Animus. Kurzel foloseşte foarte bine umbrele şi găseşte un echilibru captivant între mişcările haotice ale camerei (îţi recomand să te aşezi undeva în jumătatea din spate a sălii de cinema) şi montajul ritmat. Faptul că scenele din secolul 15 sunt filmate în lumina unui asfinţit este bizar (cine ştie, poate că asasinii activau doar 20 de minute pe zi), dar arată foarte bine.
Când ieşi din sala de cinema nu-ţi pare rău că ai petrecut două ore în compania asasinilor (mai ales când nu dai bani pe bilet), dar în acelaşi timp nu ai cum să nu te gândeşti la ce ar fi putut fi această ecranizare. Nu am jucat jocurile, dar în urzeala scenariului se vede potenţialul gigantic pentru o aventură extraordinară ce s-ar fi putut transforma într-o franciză populară. La final Kurzel lasă un semnal foarte apăsat că filmul ar putea avea parte de un sequel, dar primirea reticentă din partea publicului (doar 85 de milioane de dolari încasate în aproape trei săptămâni în SUA, la un buget de 125 de milioane) nu garantează că-l vom revedea pe Fassbender răfuindu-se cu Inchiziţia.
Din păcate Assassin's Creed nu face decât să alimenteze discuţiile despre "blestemul" ecranizărilor după jocuri video. Cine ştie cât vom avea de aşteptat pentru a vedea o ecranizare cu adevărat impresionantă. Poate Bioshock, cândva, căci adaptarea jocului de către studiourile Universal a fost anulată.
