Părerea criticului
«Astérix et Obélix: Au service de Sa Majésté» - Bancuri bune şi bancuri originale
Nu ştiu dacă-i bine, domnu' Tirard...
Îmi amintesc destul de bine cele două benzi desenate de René Gosciny şi Albert Uderzo, "Astérix în Britania" şi "Astérix şi normanzii", din care se inspiră scenariul lui Laurent Tirard şi Grégoire Vigneron - erau amuzante foc, la fel ca mai toate, cu acea inspirată combinaţie de context istoric şi trimiteri contemporane care făcea deliciul întregii serii, splendid transpusă în «Astérix et Cléopatre» (1968 - în regia autorilor înşişi: René Gosciny şi Albert Uderzo, plus Lee Payant) şi aproape la fel de bine în «Les Douze travaux d'Astérix» (1976 - René Gosciny, Albert Uderzo, Henri Gruel, Pierre Watrin) - singurele două dintre ecranizările animate care au ajuns şi la noi. Nu numai prezenţa părinţilor la cârmă determina sclipirile de umor irezistibil ale acelor filme, ci şi însuşi conceptul de animaţie, care se plia în mod firesc pe specificul benzilor desenate.
A contribuit şi asta la starea de oboseală a noilor adaptări cu actori din ultimii treisprezece ani. Dacă primul, «Astérix et Obélix contre César» (1999), mai prezenta unele tresăriri de haz şi prospeţime, fiind făcut de Claude Zidi, care le avea cu comedia, în continuare franciza a căzut victimă sigură bolii cu sechele, stingându-se pas cu pas până la monstruozitatea "Astérix aux jeux olympiques" (2008 - Frédéric Forestier, Thomas Langmann), unde singura chestie relativ mai răsărită era Alain Delon în rolul lui Cezar; nici chiar Clovis Cornillac, un actor altminteri bun, nu reuşea să compună un Astérix altfel decât şters şi anost, fără nimic din modelul său iniţial.
Al cincilea film din serie, actualul «Astérix et Obélix: Au service de Sa Majésté», nu mai arată chiar atât de jalnic - e doar submediocru. Maică-mea avea o vorbă, pentru cei care ţineau morţiş să facă pe spiritualii: "Dragul meu, tu faci multe bancuri originale şi multe bancuri bune. Problema e că alea originale nu sunt bune, iar alea bune nu-s originale..." Aşa sau lucrurile şi aici. În principiu, multe dintre gaguri ar fi valide, dar le-am mai văzut de jdemii de ori, mai ales când e vorba de ironii la adresa calmului englezesc şi a altor năravuri britanice - aşa că te fac cel mult să zâmbeşti; iar celelalte, deşi inedite, sunt nişte făcături scremute - de-ţi vine să plângi (sau să adormi, un risc la fel de mare, din moment ce Laurent Tirard are un ritm narativ complet lipsit de nerv...)
Scenariul e un pic mai adunat şi fluent decât data trecută, chiar dacă fără virtuţi deosebite - ar fi de remarcat totuşi cele trei twisturi din jurul bătăliei finale, deşi iar le urmează un epilog lungit... În schimb, regia lui Tirard e cel mult funcţională, plată şi fără simţ al umorului. Mai mult - deraiază grav de la formula simbiozei între epocă şi contemporaneitate, amintită mai sus: farmecul comicsurilor lui Gosciny şi Udrezo se baza mult pe faptul că, într-o poveste din antichitate tratată comic, se inserau la tot pasul replici şi situaţii cu trimiteri la zilele noastre, armonizate abil. Or, aici se sare calul rău de tot: ambianţa britanică e de-o atemporalitate fără sare şi piper, nici străveche, nici actuală, nici altcumva, în care se amestecă de-a valma pulovăre, blugi, formaţii cu chitare electrice şi servicii de porţelan chinezesc... Nu ştiu dacă-i bine, domnu' Tirard...
Regina "Cordelia" (trimitere clară la Elizabeth II, în care au adus-o fără nici un rost pe Catherine Deneuve), e un personaj nici măcar de bandă desenată, ci de papier mâché fleşcăit, doldora de clişee. Culmea, puţin mai sprintene sunt Ophélia (alt citat shakespeareian - că ăla dinainte n-ajungea!) şi Miss Macintosh, jucate acceptabil de Charlotte Lebon şi Valérie Lemercier. În schimb, Fabrice Luchini e un Cezar născut mort - precum şi noul Astérix, în care-a intrat acum Edouard Baer (are treabă cu personajul, cum am eu cu Conan Barbarul). Cât despre Gérard Depardieu, el şi-l duce pe Obélix mai departe, cuminte şi atât.
Unde pare Laurent Tirard să se mişte mai la largul său e relaţia cu imaginea - şi nu peste tot, ci numai în planurile ansamblu digitalizate, cu decoruri ample, legiuni în marş şi flote de corăbii (apropo, n-am reţinut cine a comis traducerea, însă chiar din primul minut a dat cu bâta-n Canalul Mânecii: «Un navire!» strigă omul de vardie - şi jos apare scris: "Un vapor!" Păcat că n-a zis "transatlantic", măcar ne-am fi ales cu-o poantă). În rest, fotografia operatorilor Catherine Pujol şi Denis Rouden e per ansamblu corectă şi cinstită - iar folosirea stereoscopiei, corectă şi necinstită: funcţionează cam într-un singur cadru, la început - după care, au uitat c-o aveau. Nu-i nimic - am bifat şi primul Astérix 3D. Şi atât.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
16-17 octombrie, 2012
Bucureşti, România
Nu ştiu dacă-i bine, domnu' Tirard...
Îmi amintesc destul de bine cele două benzi desenate de René Gosciny şi Albert Uderzo, "Astérix în Britania" şi "Astérix şi normanzii", din care se inspiră scenariul lui Laurent Tirard şi Grégoire Vigneron - erau amuzante foc, la fel ca mai toate, cu acea inspirată combinaţie de context istoric şi trimiteri contemporane care făcea deliciul întregii serii, splendid transpusă în «Astérix et Cléopatre» (1968 - în regia autorilor înşişi: René Gosciny şi Albert Uderzo, plus Lee Payant) şi aproape la fel de bine în «Les Douze travaux d'Astérix» (1976 - René Gosciny, Albert Uderzo, Henri Gruel, Pierre Watrin) - singurele două dintre ecranizările animate care au ajuns şi la noi. Nu numai prezenţa părinţilor la cârmă determina sclipirile de umor irezistibil ale acelor filme, ci şi însuşi conceptul de animaţie, care se plia în mod firesc pe specificul benzilor desenate.
A contribuit şi asta la starea de oboseală a noilor adaptări cu actori din ultimii treisprezece ani. Dacă primul, «Astérix et Obélix contre César» (1999), mai prezenta unele tresăriri de haz şi prospeţime, fiind făcut de Claude Zidi, care le avea cu comedia, în continuare franciza a căzut victimă sigură bolii cu sechele, stingându-se pas cu pas până la monstruozitatea "Astérix aux jeux olympiques" (2008 - Frédéric Forestier, Thomas Langmann), unde singura chestie relativ mai răsărită era Alain Delon în rolul lui Cezar; nici chiar Clovis Cornillac, un actor altminteri bun, nu reuşea să compună un Astérix altfel decât şters şi anost, fără nimic din modelul său iniţial.
Al cincilea film din serie, actualul «Astérix et Obélix: Au service de Sa Majésté», nu mai arată chiar atât de jalnic - e doar submediocru. Maică-mea avea o vorbă, pentru cei care ţineau morţiş să facă pe spiritualii: "Dragul meu, tu faci multe bancuri originale şi multe bancuri bune. Problema e că alea originale nu sunt bune, iar alea bune nu-s originale..." Aşa sau lucrurile şi aici. În principiu, multe dintre gaguri ar fi valide, dar le-am mai văzut de jdemii de ori, mai ales când e vorba de ironii la adresa calmului englezesc şi a altor năravuri britanice - aşa că te fac cel mult să zâmbeşti; iar celelalte, deşi inedite, sunt nişte făcături scremute - de-ţi vine să plângi (sau să adormi, un risc la fel de mare, din moment ce Laurent Tirard are un ritm narativ complet lipsit de nerv...)
Scenariul e un pic mai adunat şi fluent decât data trecută, chiar dacă fără virtuţi deosebite - ar fi de remarcat totuşi cele trei twisturi din jurul bătăliei finale, deşi iar le urmează un epilog lungit... În schimb, regia lui Tirard e cel mult funcţională, plată şi fără simţ al umorului. Mai mult - deraiază grav de la formula simbiozei între epocă şi contemporaneitate, amintită mai sus: farmecul comicsurilor lui Gosciny şi Udrezo se baza mult pe faptul că, într-o poveste din antichitate tratată comic, se inserau la tot pasul replici şi situaţii cu trimiteri la zilele noastre, armonizate abil. Or, aici se sare calul rău de tot: ambianţa britanică e de-o atemporalitate fără sare şi piper, nici străveche, nici actuală, nici altcumva, în care se amestecă de-a valma pulovăre, blugi, formaţii cu chitare electrice şi servicii de porţelan chinezesc... Nu ştiu dacă-i bine, domnu' Tirard...
Regina "Cordelia" (trimitere clară la Elizabeth II, în care au adus-o fără nici un rost pe Catherine Deneuve), e un personaj nici măcar de bandă desenată, ci de papier mâché fleşcăit, doldora de clişee. Culmea, puţin mai sprintene sunt Ophélia (alt citat shakespeareian - că ăla dinainte n-ajungea!) şi Miss Macintosh, jucate acceptabil de Charlotte Lebon şi Valérie Lemercier. În schimb, Fabrice Luchini e un Cezar născut mort - precum şi noul Astérix, în care-a intrat acum Edouard Baer (are treabă cu personajul, cum am eu cu Conan Barbarul). Cât despre Gérard Depardieu, el şi-l duce pe Obélix mai departe, cuminte şi atât.
Unde pare Laurent Tirard să se mişte mai la largul său e relaţia cu imaginea - şi nu peste tot, ci numai în planurile ansamblu digitalizate, cu decoruri ample, legiuni în marş şi flote de corăbii (apropo, n-am reţinut cine a comis traducerea, însă chiar din primul minut a dat cu bâta-n Canalul Mânecii: «Un navire!» strigă omul de vardie - şi jos apare scris: "Un vapor!" Păcat că n-a zis "transatlantic", măcar ne-am fi ales cu-o poantă). În rest, fotografia operatorilor Catherine Pujol şi Denis Rouden e per ansamblu corectă şi cinstită - iar folosirea stereoscopiei, corectă şi necinstită: funcţionează cam într-un singur cadru, la început - după care, au uitat c-o aveau. Nu-i nimic - am bifat şi primul Astérix 3D. Şi atât.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
16-17 octombrie, 2012
Bucureşti, România
