Aurora (2010)

Film bun. E imposibil sa-ti placa sau sa intelegi filmul lui Puiu daca esti obsedat de Hollywood sau nu prea ti-a placut sa citesti carti. Sunt multi regizori, chiar si hollywoodieni, care au si jucat in filmele lor. Ce treaba are asta cu comunismul? Nicolaescu a facut filme acum 20-50 de ani si trebuie privite si incadrate in epoca lor, nu comparate cu productiile din prezent ale Hollywoodului. Cand spui ca tie ,,sila,, de filmele lui Nicolaescu iti strigi incultura.

Concluzia după 38 de comentarii. Film plictisitor de lung și prost. Nu se știe ce a vrut să spună scenaristul și regizorul. Regizorul Puiu Cristi a vrut neapărat să îl imite pe Nicolaescu Sergiu, să regizeze, să se filmeze pe el însuși, să joace rolul principal. Tipic ceaușist. Cum spuneam: premii de casă Gopo, premiul unu - Puiu Cristi, premiul doi Puiu Cristi, premiul trei Puiu Cristi. Tipic Nicolaescu Sergiu. Să urmărești filmul ăsta de 180 de minute, adică trei ore, pe un post TV comercial cu pauze publicitare la 15-20 de minute.

Cristi Puiu e un regizor foarte bun, si un actor la fel de bun. Cam asa arata un criminal de la noi, tinand cont de noi ca popor si felul in care suntem, in mare parte a timpului niste brute fara inima fata de tot ce ne inconjoara, cum poate fi un criminal roman? Uite asa...

N am rezistat nici o oră măcar....În afară de scula lui Puiu , scarpinatul prostatei și mediul în care trăim, trăiam nimic de remarcat. Nota criticului, apoi chiar premiile deplasate complet. Nu cred că l voi viziona vreodată complet.

Bai puiule,ne-ai plictisit inutil cu mizeria ta de film,ai stricat și pelicula degeaba.despre mutra ta ce sa mai spun,cere palme la greu.

si daca domnul regizor a facut acest film la misto. as pune un pariu si zau ca as vrea sa l pierd pentru ca altfel se face risipa de prea multe pareri (pro sau contra, nu conteaza). se ia o situatie reala a zilelor noastre se pune personaj principal o persoana educata (foarte important, pentru ca daca era un incarcator descarcator din ferentari se termina filmul in 15 min) se lungeste (se fierbe la foc mic) 3 ore, se lasa impresia ca nu oricine intelege marea problema….si gata, marele film. comparatia fata de Calauza este total exagerata. iar cind stii ca te doare fundul de la stat pe scaun inseamna ca filmul nu pera si a atins menirea .

Un adevarat test de rezistenta de 3 ore :-<
Daca eram in locul lu’ Nenea Puiu mai bagam vreo 2 ore de priviri in gol, discutii despre zugraveli, plimbari de colo colo, etc. Daca ai vazut ultimele 20 de minute, poti sa spui ca ai vazut tot filmul...

in filmele romanesti nu conteaza subiectul. singurul lucru important e ca regizorul sa le demonstreze tuturor cat de inteligent este. asa se nasc mizerii gen aurora.

Nu stiu ce substraturi tot incearca unii sa ne explice ca au inteles ei, dar este un monument de plictiseala. Si eu ma uit la film romanesc si european.
Cum sa faci, timp de 3 ore, ca personajul principal abia sa ingane trei vorbe. Toti vorbesc in film, mai putin personajul principal. Si apoi clasic filmului romanesc trebuie sa privim cum se mananca. Nu e film romanesc daca personajele nu manaca. De cateva ori. Si daca se poate sa apara in pielea goala, sau macar sumar imbracate, ca doar vrem sa aratam ca nu avem inhibitii. Suneul prost, dialogurile abia se aud, dar zomotul ambiental dat la maxim. De fapt cand ne paste plictiseala se schimba cadrul si trecea vreun tramvai sau autobuz cu sonorul la maxim ca sa ne readuca la realitate. Dragilor, care apucati sa cititi comentariul acesta, nu va uitati la film. Iar care vor sa caute intelesuri ascunse in orice tampenie de film... succes si pierdeti ca si mine 3 ore la filmul asta.

Foarte lung...marturisesc ca scenele cu amanta mi s-au parut cele mai lungi din tot filmul.Finalul, in schimb, mi-a placut.Puiu joaca foarte bine.

Film romanesc tipic. O adevarata proba de rezistenta in incercarea de a deslusi ceea ce incearca regizorul si personajele sa transmita. Probabil publicul tinta al acestui film nu se regaseste printre telespectatorii romani, intrucat infatiseaza un anume tip de personaje, discutii, situatii care se doresc a fi autohtone, dar pe care doar un strain, cineva care nu e familiarizat cu societatea romaneasca, ar putea sa le accepte ca fiind autentice, ceea ce ne lasa pe noi, cei care traim in lumea ce se vrea oglindita in film, doar cu putine personaje ce par a se potrivi, si niste "piesaje" familiare. Poate si cu morala unei fabule ciudate, sinistre chiar.

Intro

Cronicarii NCR: Asteptati imposibilitatea comunicarii...
Postmodernismul: Why so serious?

Premize

Am vazut intr-un final anacronic Aurora. Laudat si rasinterpretat de un cronicar in cinci articole mi-am inchipuit un film mult mai interesant. La fel cu Inception: prezentat mind-blowing, dar gasit mind-boring. Aurora nu e boring, dar nici naucitor. Nu mi s-a parut nici slab, lung sau plictisitor, cum spune altcineva. Alex. Leo Serban s-a distrat copios pe seama personajului principal, dar fiind singurul din peisaj am crezut ca exagereaza. Toate citite, am abordat filmul cu seriozitate anticipind fiori pe sira spinarii, desi observasem de atitea ori ca personajele jucate de regizori aduc cu ele o nota de comicarie.

Experienta

Am renuntat la seriozitate inainte de scena cu autoexaminarea prostatei: tipul e un imbecil, la a carui importanta de sine nu puteai decit sa rizi cu nerusinare. Stiind dinainte ca tipul e un criminal in serie, acesta pare caraghios inca din prima scena prin felul in care isi ia pe el maioul. Intuitia mi-a fost confirmata de atitudinea sa timpa din scena cu Scufita rosie. De la scena respectiva incolo am ris in continuu: condusul la masina, privirea lui fixa, intensitatea si importanta de sine din tot filmul, ascunsul pe dupa tiruri, cerutul banilor inapoi, sublerul, momentul Cobain, fuga prin hotel, dadaceala mamei - mamele stiu de ce, dadaceala amantei "Hai ma grasule" - amantele stiu cum, cearta cu amantul mamei, ce mai: toate scenele!, magazinul de haine, inclusiv cabina de proba (ha-ha!), faza terminala, maioneza, etc., etc.!

Gauri de umor negre si revelatii

Daca Viorel i-a iesit intimplator lui Puiu de un ridicol genial filmul e cu atit mai haios. L-am vazut acasa si nu m-a deranjat ca avea 3 ore. In pauza dintre cduri chiar m-am meta-amuzat inchipuindu-mi ca sint la cinema si numar spectatorii exasperati. Atunci am realizat ca e posibil ca umorul negru al lui Puiu sa transceada filmul, dar nu inspre sferele simbolico-metafizice. In Moartea... Puiu isi "bate joc" de personajul principal si ride de restul. In Aurora ride de personajul principal, dar de data asta isi bate joc de o mare parte a spectatorilor. Audienta a fost chemata la un film de 3 ore, stiiind dinainte ca va fi despre un criminal in serie, apoi a fost testata copios in douazeci de timpi morti si treizeci de miscari lente si repetitive, iar la final, cind cei ce n-au plecat spera ca Viorel se va destainui politistilor si se va explica, ...canci! Imposibilitatea comunicarii strikes again! :))

Unul dintre cele mai slabe filme românești din ultima vreme. Un film care dureaza 3 ore pentru a spune o poveste ce putea fi rezumata in 20 de minute, un film in care personajul principal enervează la culme și vorbește de 5 ori în tot filmul, un final sec care nu clarifică nimic plus o mulțime de scene plictisitoare, lungi și irelevante. Sincer, nu știu cum așa ceva poate fi considerat de unii o capodoperă

Aproape trei ore de film... Cu toate ca inainte de a-l vedea am incercat sa-mi elimin din minte orice idee preconceputa, cu toate cronicile favorabile pe care le-am citit inainte de vizionare, cu toate ca mi-au placut filmele anterioare ale lui Puiu, trebuie sa spun ca Aurora nu mi-a placut. Asta e..., poate n-am avut dispozitia necesara ca sa pot urmari cu atentie cadrele luuungi in care practic nu se intampla nimic, sau cel putin pare sa nu se intample nimic. Am fost excedat de plimbarile interminabile ale personajului lui Puiu pe strazile Bucurestilor, de scena dusului din apartamentul sordid al acestuia, in fine, de tot restul de scene complet inutile, sau care puteau fi comprimate in asa fel incat privitorul sa nu se plictiseasca. Astea ar fi partile care nu mi-au placut din filmul asta. De cele care mi-au placut nu mai vorbesc, pentru ca au facut-o altii. Ma enerveaza ca a trebuit sa scriu asta, dar imi doresc sa vad un film romanesc de care sa nu-mi fie sila, cum sunt cele ale lui S.Nicolaescu, M. Daneliuc etc., din ultimii douazeci de ani, ci sa ma prinda din prima pana la ultima secunda.

Un film la care eu personal, meditez. Am considerat ca punct forte al filmului, analiza psihologica a personajului principal, un tip in mentalitatea caruia, psihoza si principiile unui cetatean onorabil se impletesc "armonios", pe marginea efectelor unui divort neacceptat.Scenele lungi care il priveau individual pe criminal nu m-au plictisit, le-am considerat un mod de investigare contemplativa a reactiilor acestuia.
Mi-a placut indeosebi naturaletea dialogurilor de fond din diferitele situatii create in jurul personajului principal, si mai ales sfarsitul filmului; modul calm, metodic, in care personajul vorbeste la politie, informeaza cu exactitate, ii critica pe ofiterii care il bruscheaza si se fereste de curent.
Punctele slabe ale filmului au fost dupa parerea mea, lipsa coloanei sonore-am mai vazut aceasta procedura si la alte filme romanesti actuale si nu pot intelege stilul asta asa zis "realist", de fapt vitregit de sensibilizarea sau accentuarea dramatismului prin muzica; neclaritatea identitatii personajelor cu care protagonistul intra in contact pe parcursul filmului, cu toate ca deznodamantul filmului le clarifica.
Una peste alta, este un film care necesita ceva atentie si care te poate impresiona.

filmat la începutul lui 2009, premieră la Cannes în 2010, premieră in Ro. la începutul lui 2011, premiat la Gopo la începutul lui 2012...
foarte ”antrenant” parcurs...

Mie mi-a placut, iti solicita deopotriva atentia (pentru a nu pierde nimic dat fiind faptul ca inca de la inceputul filmului sunt prea putine informatii despre personajul lui Puiu), inteligenta pentru a pune cap la cap informatiile servite cu zgarcenie, curiozitatea, si nu in ultimul rand rabdarea.

De obicei dau note mai mari la filme romanesti mi se pare normal din anumite puncte de vedere dar acest film lasa cu totul, si cu totul de dorit nu folosesc eu termenii pe care ii folositi voi in comentari, dar spun ca filmul e slab rau .....jumatate din film actorul principal abia daca scoate 20 de cuvinte asta inseamna 1 ora si ceva :)) pe de alta parte cred ca l au lungit prea mult ....acest film putea dura 1 ora si 15 minute maxim dupa parerea mea au detaliat nimic. slab NU RECOMAND

Subiectul este bine ales, ducand mult spre analiza personajelor, a gandurilor, insa filmul este mult prea lung ....

În loc să umple povestea cu muzică şi trucuri narative familiare thriller-ului, Puiu amplifică tensiunea prin absenţă, creînd momente dificile prin tăceri îndelungi, câteva replici – înainte ca arma să se descarce, schimburile sunt de-a dreptul banale – şi un apartament gol. Doar spre sfârşit realizezi că şi acest om a fost golit pe dinăuntru.

Un film slabut...

Un film lung si plictisitor care nu merita vazut...

Nici nu stiu daca mi-a placut sau nu.Stiu ca a fost al naibii de lung,sunetul f prost si ca ii lipseste muzica si asta l-a facut si mai lung.Oricum parca e un plus fata de "dl Lazarescu".

Cristi Puiu, I demand a refund! Am pierdut 3 ore din viata unitandu-ma la unul din cele mai proaste filme romanesti. Cand va aud pe toti ca-l ridicati in slavi si va tot minunati de cat de bun e filmul, imi vine sa rad. Filmul este plictisitor, lipsit de substanta, arogant si narcisist ( pentru ca Puiu are tupeul sa faca un film de 3 ore in care majoritatea scenelor ori nu spun nimic, ori scarbesc - ca scena din dus) Este o copie lamentabila a ideii din Crima si pedeapsa. O-ri-bil
!

Un adevarat test de rezistenta de 3 ore :-<
Daca eram in locul lu’ Nenea Puiu mai bagam vreo 2 ore de priviri in gol, discutii despre zugraveli, plimbari de colo colo, etc. Daca ai vazut ultimele 20 de minute, poti sa spui ca ai vazut tot filmul...
Plus ca, desi s-a vrut sa se puna in scena o drama a romanului din clasa de mijloc, in realitate acesta nu este in niciun caz precum protagonistul. Traim intr-un secol al vitezei, lentoarea faptelor nu face parte nicidecum din vietile noastre, romanul de rand este spontan, iute, temperamental...

Plictisitor si foarte, foarte lung...nu mi-a placut.

A iesit "umpic" cam bine pt media filmelor romanesti si asta e bine.....

Un film interesant, mai ales prin rolul jucat foarte bine de Cristi Puiu, dar cred ca este un pic cam lung!

O singura intrebare . De ce asa lung? Fiind asa de lung mi s-a parut si al naibii de plictisitor .Sunt zeci de minute in care nimeni nu spune nimic si nu se intampla chiar nimic in film..

ma asteptam sa fie bun si asa a si fost.

Dar,conditiile in care am vazut filmul au fost foarte proaste.Proiectarea a reusit doar dintr-a 3-a incercare,a lipsit o parte foarte importanta din film(in care era si prima crima),iar a doua jumatate din film,cea mai importanta,s-a vazut fara o treime din partea de sus a imaginii(adica personajele apareau fara cap).

Filmul a fost proiectat la Cinema STUDIO din TIMISOARA.

Mie imi plac foarte mult dramele ,dar aceasta drama este una din cele mai bune din acest an:D
Da este foarte tare si trebuie sal vedeti:D:P

Un experiment al lui Puiu care a reusit. Pentru ca asta este Aurora, un experiment, nu un film. Iar mie mi-a placut. Puiu este de departe cel mai bun regizor roman al momentului.

Publicul roman este mult in urma cinematografiei romanesti. O cinematografie evoluata artistic pentru un public in marea lui majoritate redus mintal. Bineinteles ca nu ti-o pui cu gagica dupa Aurora, dar te poti bucura de un cinema de calitate care iti da de gandit. Domnilor carora nu le-a placut acest film le recomand sa vizioneze Buna! Ce faci? Vor avea orgasmul unui film pe masura inteligentei si asteptarilor lor.

Capo doperă. . .

Când am intrat în sala de cinema, mă aşteptam chiar la orice după câte citisem despre film. Mă aşteptam inclusiv să mă plictisească, dar nu a avut nicio şansă. Filmul lui Cristi Puiu e ca un puzzle la care timp de 3 ore se adaugă permanent şi alte piese, o călătorie în total necunoscut, ce are ca punct de plecare un bărbat uşor de confundat cu mulţi bucureşteni , care se încăpăţânează să nu spună mai nimic. Dar el are un plan şi fiindcă ştim atât de puţin despre el, realizarea lui va însemna un boom.
Spre surprinderea mea şi contrar multor opinii descoperite ca şi la alte filme româneşti, la finalul de la Aurora am avut senzaţia că văd chipuri foarte mulţumite de ceea ce văsuseră. Luaţi-l ca un test. Intraţi însă în sală lipsiţi de idei nefolositoare. Aşa aveţi şanse să descoperiţi puterea filmului.

"Aurora" - Metoda nebuniei
După minimalism, metarealismul

Este pentru prima oară când mi-e teamă de propria mea analiză pe care urmează s-o scriu - o teamă care mă ţine încă de acum opt luni, când am văzut pentru prima oară "Aurora". Chiar dacă am mai avut de-a face cu destule filme "grele" la viaţa mea (şi gândul se duce imediat spre Tarkovski, Bergman, Antonioni, Jodorovski sau von Trier), nu ştiu dacă am mai întâlnit vreodată unul care, pe lângă că e greu în sine, să fie şi atât de greu de comentat. Nu mă temeam neapărat de a-l interpreta greşit (n-ar fi prima oară), sau de a supăra pe cineva (nu e cazul), era mai degrabă un fel de angoasă reflectată de pe ecran asupra criticului, cam pe principiul aceleiaşi reciprocităţi care guvernează tot filmul: între protagonist şi lumea din jur... între povestea lui şi aparatul care o filmează... între "Aurora" şi cei ce o privesc.

Una dintre primele lecţii pe care le-am învăţat când abia începeam a scrie copăcel cronici de filme, de la iniţiatoarea mea Melania Chiriacescu, a fost aceea că, pentru a-l analiza adecvat, trebuie să vezi orice film de trei ori - nici mai multe, nici mai puţine. Prima oară te fură acţiunea, a doua oară îl analizezi efectiv, iar a treia oară îţi confirmi impresiile şi-ţi completezi informaţiile la nivel de detaliu. De pe la eventuala a patra vizionare, începi să te pierzi în amănunte şi subiectivisme. Încă de pe vremea aceea, când timpul părea să prisosească, mi-a fost greu să aplic întotdeauna acest principiu, iar acum nici nu se mai poate pune problema - şi totuşi, "Aurora" efectiv m-a ţinut, nu mi-a dat voie să sistematizez un gând, măcar, îndeajuns pentru a-l formula în scris, până la a treia întâlnire (la drept vorbind, şi acum încă-mi mai cam ţine gheara în gât, dar mâinile mi le-a eliberat).

Ca să nu încapă nici o îndoială - nu e un film criptic, codificat, rebusistic; este doar foarte implicit, şi conceput extrem de personal, cu deliberare. Cristi Puiu afirmă: "Se întâmplă un lucru. Asistă la el doi-trei oameni - şi fiecare îl vede altfel. Mai mult decât atât: mâine, fiecare îl va vedea în amintire altfel decât azi, iar poimâine, altfel. Uneori vezi anumite detalii, alteori pe altele - privită din diverse unghiuri, şi în momente diferite, povestea nu e niciodată aceeaşi." Ca atare, "Aurora" a fost gândit, simţit şi construit anume pentru un asemenea tip de percepţie. În ceea ce mă priveşte, am avut senzaţia că văd, cu trei ocazii diferite, trei filme diferite (nota bene! Ultimele două vizionări au fost în zile succesive, beneficiind aşadar de o decantare psihologică extrem de restrânsă). În această calitate, este un film mai mult decât realist - cred că "metarealist" ar fi termenul potrivit, de vreme ce, desigur, genurile suprarealist şi ultrarealist sunt deja consacrate şi înseamnă cu totul altceva.

O coincidenţă ironic-grotescă a făcut ca lansarea filmului să se suprapună cu două aşa-zise "evenimente" sau "news" care diagnostichează crud nivelul de subcivilizaţie unde am ajuns: nu mai poate ţara de stres existenţial - nu în jurul unui divorţ, ca ţaţele lui Topârceanu, ci în jurul a două, nenică! Primul, al unui bogătaş (pe care întâmplător îl cheamă ca pe subsemnatul), şi al doilea, al unor ilustre personalităţi pe care trebuie să le caut pe net ca să ştiu ce să zic despre ele, şi cum nu merită efortul, dau cu pas. Toată lumea ştie tot ce se poate şti despre divorţurile marca Iri, Moni, Pepe şi Fifi (sau cum o fi chemând-o). Ceea ce mai puţini ştiu este faptul că divorţul e unul dintre cele mai traumatice evenimente din viaţa unui om. Un psiholog ar putea să explice amănunţit bulversările interioare pe care le produce, prin complexitatea şi instabilitatea sa insidioasă, care-l fac mai greu suportabil chiar şi decât decesul cuiva drag - în ultimă instanţă, mai uşor poţi trece, la o adică, peste pierderea propriului copil, decât peste acea destabilizare a propriei existenţe la toate nivelurile (cotidian, emoţional, identitar, etc.) pe care o produce divorţul. Prin urmare, e firesc ca, pe un fond psihic labil, efectele unui divorţ să glieseze până în zona patologicului; iar când labilitatea se traduce prin descărcări violente, putem ajunge chiar şi la crimă.

Şi totuşi, "Aurora" nu este "un film despre divorţ" - la fel cum nici "Patru luni, trei săptămâni şi două zile" nu era un film despre avort (decât în nişte minţi încuiate), cum nici "Poliţist, adj." nu era (decât tot acolo) despre vreun poliţist (care se uită la o casă), cum nici "Boogie" nu era despre noaptea unui adulter, şi (ca să închidem cercul) nici în "Moartea domnului Lăzărescu" nu era vorba despre jalnicul nostru sistem de asistenţă medicală. Subliniasem că tema lui "...Lăzărescu" era păcatul nepăsării - iar "Aurorei" sunt tentat să-i aplic eticheta de metoda nebuniei, dar o fac doar la un prim nivel, formal şi convenţional (am cochetat şi cu "paranoia metodică", măcar ca o trimitere superficială la paranoia critică a lui Dali, dar ar fi fost un pleonasm - aşa cum ne reaminteşte Viorel Ghenghea, pe tot parcursul filmului, orice paranoia este metodică). De la "Marfa şi banii", cu trecere prin "Moartea domnului Lăzărescu", Cristi Puiu şi-a definit un parcurs straniu şi imprevizibil de adâncire în nişte abisuri tot mai profunde, complexe şi stratificate. "Aurora" nu e un film care se etichetează, ci care se scormoneşte - sau, mai degrabă, te scormonşte el pe tine.

Cu deliberare, Cristi Puiu a ales un titlu referenţial, cu trimitere la surprinzătorul film omonim al lui F.W. Murnau, din 1927 - deşi elementele comune ale celor două poveşti se articulează cu totul diferit. În "Sunrise" / "Sonnenaufgang", criza căsniciei, produsă la instigarea cuiva din afară, deşi ducea până la un pas de crimă, se soluţiona fericit. În "Aurora" noastră, crimele se produc, iar soarele apune şi la propriu, şi la figurat, peste destinul lui Viorel Ghenghea - cel pe care l-a încercat un moment şi gândul sinuciderii, dar finalmente alege să supravieţuiască, purtând în spinare trei cruci: a păcatului crimei (că tot fusese vorba în "Moartea domnului Lăzărescu" de păcatul nepăsării), a puşcăriei şi a nebuniei - o nebunie lucidă, dar incontrolabilă, şi prin asta cu atât mai dureroasă.

Cum spuneam mai sus, una dintre principalele trăsături ale filmului constă în tonul implicit al expoziţiunii - de aici trebuie să înceapă orice descifrare (termen folosit cu aproximaţie, de vreme ce, repet, nu avem de-a face cu o încriptare propriu-zisă). La o privire atentă, orice interval determinat din viaţa cuiva conţine în mod inevitabil suficiente semne pentru a i-o reconstitui în mare parte (realitate speculată de marii autori de proză poliţistă, începând cu Sir Arthur Conan Doyle, Agatha Christie şi G.K. Chesterton). Privind cu ochi de detectiv cele patruzeci şi opt de ore din viaţa lui Viorel Ghenghea pe care le-a ales Cristi ca acoladă narativă (zilele celor două duble crime, şi totodată ultimele două zile de libertate - şi umanitate, în fond, o umanitate care se destramă văzând cu ochii, prefigurând tot mai inexorabil o pierdere defintivă), putem descoperi destule indicii biografice şi familiale ale parcursului său spre această deraiere iemediabilă. Un întreg cumul de factori umani interni şi externi a făcut din Viorel un paranoic introvertit şi hipersensibil - şi se ştie că paranoia este prin definiţie, cum am mai spus deja, nebunie cu metodă (ca un complement al nebuniei haotice de tip schizofrenic). Întrezărim din mers un tată păstrat în amintire cu veneraţie, o gelozie cvasi-freudiană la adresa noului partener al mamei, refugiul iluzoriu într-o relaţie amoroasă nesatisfăcătoare, semnele unui cancer la prostată (poate iluzoriu, ca o altă proiecţie paranoică), şi multe altele.

Sub acest aspect, filmul porneşte de la un personaj pivot, structurându-şi deschiderea atât spre familie, cât şi spre societate - fără a-şi aroga atitudinea sentenţioasă a indicării vreunui vinovat; nu face decât să radiografieze subtil şi să expună discret. Restul procesului analitic, odată declanşat, se desfăşoară în mintea spectatorului. Căci urmărind dezagregarea lui Viorel, ajungem în cele din urmă să ne înţelegem mai bine pe noi înşine - nu prin identificarea cu el (în fond, e un om bolnav psihic, un caz particular), ci prin felul în care ne reflectăm în el: acea reflexie, acea reciprocitate, acea simetrie care încadrează filmul pe toate axele lui.

Merită să ne aplecăm puţin asupra structurii dramaturgice - care la rândul ei oglindeşte paradigmele clasice, dar într-un mod propriu şi deloc conformist. Povestea e mult mai lungă decât actul ei final la care asistăm, a început cu ani în urmă, şi s-a precipitat de-a lungul ultimelor câteva luni - formulă des folosită, ce-i drept, atât în film cât şi în teatru, dar investită aici cu o funcţionalitate inedită. Dacă primul punct al intrigii se poate plasa, în funcţie de unghiul de abordare, fie în momentul anterior al primei crize conjugale, fie în cel al deciziei de divorţ, fie într-al pronunţării, construcţia aleasă de Cristi Puiu, orientată pe drama lăuntrică a lui Viorel, îl suprapune pe momentul primului omor. Până atunci, n-am avut de-a face decât cu o hiper-prelungită introducere - deşi în sens tradiţional toate pregătirile personajului ar identifica-o mai mult cu contraacţiunile incipiente şi drumul spre punctul median. În acelaşi sens, nevoia dramatică iniţială a lui Viorel este restabilirea unei ordini fundamentale pentru el, pe care divorţul a spulberat-o. Evident, omuciderea numai ordine nu poate să producă - cel puţin în sens moral - aşa că, din momentul când apasă prima oară pe trăgaci, Viorel e aruncat într-un cu totul alt plan - al unui proces de conştiinţă denaturat, care va sfârşi prin a-l devora total. Astfel, avem de-a face cu o nouă aplicare a structurii în trei acte: perioada dinaintea primei crime (o oră şi jumătate), perioada intermediară (jumătate de oră şi ceva), şi perioada ulterioară ultimei crime (aproape o oră - cu precizarea că, în forma iniţială, filmul dura cinci ore; organizat şi riguros cum îl ştim, Cristi şi-a respectat cu precizie criteriile de proporţionalitate structurală, când i-a redus durata la numai trei). Pe tot acest traiect, alternează secvenţele de două tipuri: interactive şi solitare. Diversele relaţii ale lui Viorel cu personajele din jur au dubla funcţie de a-i determina involuţia şi a-i releva resorturile interioare, iar momentele de singurătate şi tăcere oferă răgazuri de aşezare a efectelor în planul intern al personajului şi de meditaţie pentru spectator. Cele mai definitorii, în acest sens, sunt momentele de pândă maniacală în jurul casei din Chitila, urmate de interludiile din apartament (duşul, telefonul, pregătirea armei), câtă vreme din prima categorie se disting, în primul rând, conversaţia despre Scufiţa Roşie, scena cu restituirea banilor împrumutaţi şi cea din magazinul alimentar, schimbul de replici cu Doru, dialogul cu vecinul de sus, sau vizita la şcoală (cu acea repetiţie pentru serbare, hidoasă cum doar învăţătoarele care-şi învaţă elevii să danseze ştiu s-o facă) - şi, mai ales, momentul scoaterii lucrurilor din casă, secvenţa cu Rodica Livinski, halucinanta vizită la magazinul de confecţii şi, evident, confruntarea finală din secţia de poliţie. Dincolo de surprinzătoarele doze de umor negru pe care le conţin, toate aceste secvenţe jalonează precis şi dens descensiunea interioară a personajului, atât ca desfăşurare, cât şi la nivel cauzal.

De asemenea, drumul marcat de "Marfa şi banii" şi "Moartea domnului Lăzărescu", la care am făcut referire deja, continuă şi în planul mijloacelor de expresie vizuală: haosul controlat din primul film, sau accidentele stilistice deliberate din cel de-al doilea, sunt înlocuite aici de o concepţie regisorală mult mai riguroasă, deşi în nici un caz convenţională. Camera e la fel de activă, dar totodată se şi implică mai mult, părând mereu înscrisă într-un fel de parteneriat ambiguu cu Viorel: îl urmăreşte empatic, i se substituie în momentele când el dispare din câmpul vizual (foarte relevant, în acest sens, modul de a filma crima de la etaj - inclusiv prin relaţia cu elementele fragmentate de bandă sonoră), îl devoalează cinic (ca în secvenţa duşului - intruziune fără scrupule în intimitatea personajului, rimând cu acel sentiment de viol care i-a perturbat definitiv echilibrul interior şi aşa precar, regăsit în secvenţa percheziţiei corporale de la poliţie). Apropo de autodistribuirea lui Cristi în rolul principal, dincolo de motivaţiile de ordin practic cunoscute deja (faptul că a dat probe cu zeci de actori, fără a-l recunoaşte în nici unul dintre ei pe acel Viorel avut de el în vedere), s-a afirmat cu patos că "nimeni nu l-ar fi putut juca pe Viorel la fel de bine". E o afirmaţie pueril de hazardată - realist vorbind, faptul că actorul ideal n-a fost găsit nu înseamnă că el nu există, fie în realitate, fie în principiu. Pe de altă parte, elementul de "joc actoricesc" propriu-zis, în sensul tehnicii interpretative este destul de restrâns. Reuşita actului artistic ţine efectiv de relaţia interioară între protagonist şi autorul lui, la nivelul celor mai fine nuanţe. Mi-e imposibil să postulez şansele lui Cristi de a juca la fel de bine şi alte roluri, în viitor, dar nici nu pot uita acele incredibile priviri ale momentelor sale de tăcere - mai ales expresia cu care o străpunge, pe sub sprâncene, pe Catrinel Dumitrescu, în timpul tăierii cartofilor, cu acele hârşâieli înnebunitoare de cuţit care nu sunt decât unul dintre eşantioanele soundtrack-ului complex şi rafinat cu discreţie al echipei lui André Rigaut. Revenind la galeria personajelor, regăsim aceeaşi bogăţie de portrete din "Moartea domnului Lăzărescu" (împuţinată, de fapt, în urma eliminării a două ore din film, cu câteva personaje cu tot). Nu lipsesc, ce-i drept, unele stângăcii la nivel de rol episodic - dar se impun Vali Seciu şi Catrinel Dumitrescu, care după ce au creat de-a lungul anilor atât ingenue, cât şi femei mature, compun acum, cu aceeaşi credibilitate, soacre şi cuscre. Gelu Colceag e credibil ca de obicei, în Dan, iar Vali Popescu, în Doru, îşi foloseşte cu aceeaşi dezinvoltură mijloacele economice pentru a schiţa un personaj alunecos. Luminiţa Gheorghiu nu surprinde prin nimic, e ea însăşi într-un rol mai mult referenţial - aceeaşi Mioara Avram din "...Lăzărescu", folosită ca element de legătură între aceste "poveşti de la marginea Bucureştiului". Scrâşnit-fermecător, Sorin Medeleni ne reaminteşte ce fraieri au fost majoritatea cineaştilor români că decenii de-a rândul l-au trecut cu vederea, iar Costi Diţă creionează sumar, din câteva tuşe precise, subinspectorul de poliţie din final.

Altminteri, "Aurora" constituie un eveniment fericit pentru Viorel Sergovici, un excelent profesionist al aparatului de filmat, care a crescut cu filme străine mărginaş-meseriaşe, iar în ţară s-a irosit prin ştifturi cu Garcea sau ultimele aberaţii ale lui Nicolaescu - unde, la drept vorbind, fotografia lui era cam singura calitate. Parteneriatul cu Cristi Puiu îl smulge din perfecţiunea de carte poştală ilustrată care i se cerea până acum, relevându-i apetenţele de a lucra realmente creator - mai ales în constituirea porţiunilor de întuneric şi clarobscur, în fragmentele crepusculare, atât de semnificative pentru poveste în sine, ca şi în redarea crudă a acelei atmosfere reci şi sterile de început al lunii martie.

Se remarcă, şi în acest sens (ca să abordez pentru a treia oară elementul evolutiv al carierei autorului), modul aparte, propriu numai lui, prin care Cristi Puiu depăşeşte minimalismul, evitând manierizarea şi plafonarea care riscă să compromită, atât de des, marile curente artistice. Pe direcţia aprofundării sensurilor umane, "Aurora" propune (şi impune totodată) un registru de o rezonanţă mult mai amplă decât cele câteva filme româneşti definitorii din perioada 2006-2009, iar pe palier stilistic articulează o definiţie mult mai precisă. Faptul că rimează oarecum cu "Poliţist, adj." (similitudinea finalurilor nu e lipsită de semnificaţie - deşi am greşi forţând nota în acest sens), cu "Marţi, după Crăciun (prin universul social atacat şi cheia de abordare artistică a acestuia), sau cu "Felicia, înainte de toate" (conform aceloraşi criterii, dar la un nivel mai atenuat), întregeşte şi confirmă, în sfârşit, schiţa noii concepţii cinematografice româneşti care începe să se contureze. De vreo cinci ani încoace, partida denigratorilor se refugiază constant în clişeul: "Peste zece-douăzeci de ani, cine-o să mai vorbească de filmele astea?" Nu încape nici o îndoială că vor avea de ce anume să se lege la "Aurora" - un film derutant chiar şi pentru observatorii competenţi - dar la fel de sigur e că, în plan strict obiectiv, producţia lui Cristi Puiu deschide un capitol şi mai substanţial din istoria filmului românesc.

Şi pentru a încheia într-o notă mult mai punctuală, îmi amintesc cä "Moartea domnului Lăzărescu" mă lăsase, în final, terorizat de un singur sentiment major: ce-avea să se întâmple cu cele trei pisici? După "Aurora", nu-mi pot reprima o altă frământare: ce va simţi Viorel când îi vor pune cătuşele?

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
13 martie, 2011, 04:20-07:08
Bucureşti, România

pros uraT SLAB SCARPOS FIL DE NOTA 1 NU MERITA SA STE IN PREMIERA

un film care nu prea merita vazut..............nota 5

In momentul in care incepea sa curga genericul de final, o doamna in varsta care statuse pe scaunul din fata mea s-a intors ofuscata spre mine:"Dar ce motiv a avut,ca nu ne-au lamurit?" La iesirea din sala de cinema am auzit o alta doamna in etate exprimandu-se teribil de nervos:"In viata mea n-am mai vazut o asemenea porcarie". Pot sa spun ca le inteleg pe cele doua doamne: pur si simplu au nimerit la filmul gresit pentru dansele. La fel ca la "Marfa si banii" si "Moartea domnului Lazrescu", regizorul si scenaristul Cristi Puiu, acum si actor pe modelul marelui inamic Nicolaescu "eu centrez si tot eu dau cu capul", si-a asumat constient inca un film care nu este destinat publicului larg ci publicului inteligent,dispus sa se gandeasca la ce a vazut si dispus sa-si puna intrebari dupa ce iese din sala de cinematograf. Deviza dupa care pare sa se fi filmat "Aurora" este urmatoarea: atunci cand distrugi o viata,ai grija a cui viata este pentru ca daca ai afectat o persoana care poate reactiona dur, e posibil sa fi facut greseala vietii si lucrurile sa devina ireparabile. Pelicula dureaza aproximativ trei ore in care,aparent, nu se intampla mare lucru daca privim superficial catre ecran. In fapt autorul simte enorm si vede monstruos iar ceea ce se se observa pe ecran nu poate fi confortabil pentru nimeni. Am vazut in urma cu niste ani un film intitulat "Falling down" in care asistam la caderea libera a unui american din clasa medie interpretat cu maiestrie de catre Michael Douglas. Cristi Puiu muta povestea unui picaj la margine de Bucuresti si chiar daca motivatiile si modul in care se desfasoara actiunea sunt diferite, finalul nu putea fi decat foarte asemenator. Nu stiu daca excelentul regizor Cristi Puiu va interpreta si alte roluri in filmele sale sau ale altora, dar modul in care il intruchipeaza pe Viorel este impecabil si primeste din partea subsemnatului un premiu simbolic de interpretare, personajul intrand in rand cu alte interpretari magnifice ale ultimilor ani din care reamintesc doar pe cele ale lui Razvan Vasilescu in "California dreamin", George Pistereanu in "Eu cand vreau sa fluier,fluier" sau Victor Rebengiuc in "Medalia de onoare". Comparatia facuta de CTP intre Cristi Puiu din "Aurora" si Anthony Perkins din "Psycho" mi se pare cea mai sugestiva. Recomand filmul tuturor celor care iubesc cinematografia romana si celor amatori de filme de arta de mare calitate!

L-am vazut si e destul de bun.Se desfasoara greu prima o ora si jumatate.