Aurora Borealis: Északi féni, care a fost prezentat şi la noi, la ediţia precedentă a TIFF, este, din toate punctele de vedere, o dramă clasică. Mária, o unguroaică ce fusese refugiată în Austria, suferă un atac de cord după ce primeşte o scrisoare din Rusia. Fata sa, Olga, o avocată, soseşte imediat să o vadă şi de aici se deapănă un întreg lanţ al amintirilor, al secretelor de familie şi al lucrurilor rămase nespuse, în jurul căruia se brodează toată acţiunea ulterioară a filmului.
Este, deci, o dramă ”plină”, fără elemente de thriller sau de comedie, în schimb, până la un punct, ar putea fi socotit şi film de mister.
Olga află diferite lucruri care i s-au întâmplat mamei sale la fuga în Austria, inclusiv că cel ce părea a fi tatăl său natural, Ákos, murise într-un incident la graniţă.
Nu insist în a detalia scenariul filmului, fiindcă nu acesta este rolul unei recenzii, deşi trebuie să punctez elementele principale.
Aş spune însă că, pe de o parte, punctele slabe ale acestei drame care ar fi putut fi excepţională sunt tergiversarea parcă exagerată a devoalării unor secrete (Olga o întreabă de nenumărate ori pe mama sa ”cine era Edith” şi ”ce s-a întâmplat de fapt”, fără a primi un răspuns decât la sfârşit), precum şi unele dialoguri care mi s-au părut neinspirate, clişeice, gen ”măcar acum ai putea să înfrunţi realitatea”, ”de ce continui să fugi?”, ”nici tu nu prea răspunzi la telefon” etc. De asemenea, schimburile de replici (e adevărat, colaterale, lipsite de importanţă în film) dintre soldaţii ruşi şi cei americani sunt caricaturale, iar înfăţişarea lui Ákos gol-puşcă, la râu, de asemenea mi s-a părut neinspirată (nu ştiu dacă a reuşit măcar să înfierbânte minţile spectatoarelor...).
Pe de altă parte, filmul are puncte care sunt reuşite certe şi pentru care merită într-adevăr văzut: dezvăluirea din final a tuturor secretelor e cu adevărat impresionantă, de efect (un fel de sfârşit à la Eugene O'Neill, care te lasă ţintuit), interferarea cadrelor din trecut cu prezentul mi s-a părut reuşită (se evită ca acţiunea să devină monotonă), deşi nu chiar perfectă regizoral, iar scena în care Mária naşte în mănăstire, dar în afara camerei în care născuse prietena sa, Edith (un fel de simbol al stigmatizării primeia) este cu siguranţă una dintre cele mai bune scene de cinema pe care le-am văzut în ultimele luni.
Reputata regizoare Marta Meszaros nu face, poate, cel mai bun film al său, dar în acelaşi timp ne oferă o dramă de calitate, cu destule elemente-surpriză.
Interpretarea actorilor este bună, fără a fi însă cu adevărat strălucită.
liana10
pe 18 Mai 2019 01:43
Bun film! Bătrâna din rolul mamei și, totodată, bunicii e genială! Mi-a amintit de bunica mea. De altfel, Mari Torocsik a câștigat în 1972 premiul Cannes pentru cea mai bună actriță și în 2012, la Tiff, Cluj, a primit un premiu pentru întreaga carieră. Și încă trăiește, va împlini 84 de ani în noiembrie!
lili22
pe 16 Mai 2019 15:21
Ce film prost.Revin vechile obsesii ale regizoarei.Femei gravide si copii schimbati.
borisvultur
pe 27 August 2018 22:56
La 86 de ani, Marta Meszaros nu se dezminte. Creează suspens, mister, lucrează cu niște actrițe extraordinare și, mai ales, alege imagini obsedante. Camera de filmat schimbă unghiuri, înlătură orice patetism, într-un slalom neobosit printre ravagiile războiului, „care nu se termină niciodată” - vorba unui personaj.
Este, deci, o dramă ”plină”, fără elemente de thriller sau de comedie, în schimb, până la un punct, ar putea fi socotit şi film de mister.
Olga află diferite lucruri care i s-au întâmplat mamei sale la fuga în Austria, inclusiv că cel ce părea a fi tatăl său natural, Ákos, murise într-un incident la graniţă.
Nu insist în a detalia scenariul filmului, fiindcă nu acesta este rolul unei recenzii, deşi trebuie să punctez elementele principale.
Aş spune însă că, pe de o parte, punctele slabe ale acestei drame care ar fi putut fi excepţională sunt tergiversarea parcă exagerată a devoalării unor secrete (Olga o întreabă de nenumărate ori pe mama sa ”cine era Edith” şi ”ce s-a întâmplat de fapt”, fără a primi un răspuns decât la sfârşit), precum şi unele dialoguri care mi s-au părut neinspirate, clişeice, gen ”măcar acum ai putea să înfrunţi realitatea”, ”de ce continui să fugi?”, ”nici tu nu prea răspunzi la telefon” etc. De asemenea, schimburile de replici (e adevărat, colaterale, lipsite de importanţă în film) dintre soldaţii ruşi şi cei americani sunt caricaturale, iar înfăţişarea lui Ákos gol-puşcă, la râu, de asemenea mi s-a părut neinspirată (nu ştiu dacă a reuşit măcar să înfierbânte minţile spectatoarelor...).
Pe de altă parte, filmul are puncte care sunt reuşite certe şi pentru care merită într-adevăr văzut: dezvăluirea din final a tuturor secretelor e cu adevărat impresionantă, de efect (un fel de sfârşit à la Eugene O'Neill, care te lasă ţintuit), interferarea cadrelor din trecut cu prezentul mi s-a părut reuşită (se evită ca acţiunea să devină monotonă), deşi nu chiar perfectă regizoral, iar scena în care Mária naşte în mănăstire, dar în afara camerei în care născuse prietena sa, Edith (un fel de simbol al stigmatizării primeia) este cu siguranţă una dintre cele mai bune scene de cinema pe care le-am văzut în ultimele luni.
Reputata regizoare Marta Meszaros nu face, poate, cel mai bun film al său, dar în acelaşi timp ne oferă o dramă de calitate, cu destule elemente-surpriză.
Interpretarea actorilor este bună, fără a fi însă cu adevărat strălucită.