Părerea criticului
Autoportretul unei fete cuminţi, debutul în lungmetraj al regizoarei Ana Lungu, reprezintă România la Festivalul Internaţional de Film de la Rotterdam (21 ianuarie-1 februarie). Prin amabilitatea companiei de producţie Mandragora, Cinemagia a fost prezentă la o proiecţie tehnică a filmului şi îţi poate spune acum la ce să te aştepţi de la această dramă despre maturizare aşteptată în cursul lui 2015 pe marile ecrane din ţară.
În centrul atenţiei este Cristiana (Elena Popa), o tânără de 30 de ani care gustă din libertate după ce părinţii ei se mută din apartamentul pe care îl împărţiseră până nu demult. Regină peste un spaţiu recent cucerit, Cristiana trebuie să şi-l însuşească, să-l "umple" cu propria ei personalitate, aşa cum un gaz îşi împrăştie moleculele în întreg spaţiul în care este eliberat. Dar ce te faci dacă Cristiana nu ştie ce este aceea libertate? Ana Lungu observă cu minuţiozitate modul cum eroina sfărâmă treptat bariere, adjudecându-şi (dar cu ce preţ?) o direcţie personală.
Autoportretul ni s-a părut o versiune la feminin a lui O lună în Thailanda, debutul în lungmetraj al lui Paul Negoescu lansat în 2012. Dacă despre filmul regizorului scriam pe atunci că este "o radiografie a regretelor, a indeciziei şi-a răzgândirii", Autoportretul explorează aproape aceeaşi zonă: este o radiografie a neîmplinirii, a ezitărilor, dar şi a răzvrătirii. Fără ca Cristiana să se declare vreodată bântuită de aparenta ei nerealizare, Ana Lungu îi circumscrie atent conformismul, transformându-l într-o adevărată închisoare. Este închisoarea celui care a avut dintotdeauna totul, fără să-şi dorească vreodată ceva şi, mai rău, fără să îndrăznească vreodată să facă măcar un pas în afara zonei de confort.
Dar aşa este Cristiana la începutul filmului, când închisoarea îşi deschide porţile: părinţii se mută din apartament, iar tânăra se trezeşte singură în camerele goale: autoportretul rămâne fără ramă. O aventură cu Dan (Emilian Oprea), un bărbat însurat, pare a fi principala cale prin care Cristiana îşi anulează statutul de "fată cuminte", dar scenariul scris de Ana Lungu îi va scoate şi alte provocări în cale.
În afară de actorii principali, regizoarea a preferat să lucreze cu amatori pentru restul rolurilor, distribuindu-şi propriii părinţi în rolurile părinţilor Cristianei. Filmul capătă astfel un aspect meta şi beneficiază de interpretarea şi monoloagele enervant-captivante ale tatălui regizoarei, Dan Lungu, care îşi interpretează propriul rol în film, blocând blând-autoritar iniţiativele Cristianei. Este un exemplu de temperament familiar celor pe care Revoluţia din '89 i-a găsit în mijlocul copilăriei, ai căror părinţi poate le-au ales cu atenţie drumul în viaţă, fără să le lase prea mult spaţiu de manevră, pe stilul "fă cum zic, că ştiu mai bine".
Chiar dacă suferă din partea unor interpretări prea plate ale celorlalţi actori amatori din distribuţie şi din cauza unor scene o idee prea lungi şi repetive, menită să construiască închisoarea din ziduri invizibile a eroinei, Autoportretul se salvează cu determinarea scenariului de a-şi obliga eroina să se elibereze. O face subtil şi inteligent, iar sfârşitul te îndeamnă să aştepţi curios un alt autoportret, dintr-o altă perioadă a vieţii Cristianei.
În centrul atenţiei este Cristiana (Elena Popa), o tânără de 30 de ani care gustă din libertate după ce părinţii ei se mută din apartamentul pe care îl împărţiseră până nu demult. Regină peste un spaţiu recent cucerit, Cristiana trebuie să şi-l însuşească, să-l "umple" cu propria ei personalitate, aşa cum un gaz îşi împrăştie moleculele în întreg spaţiul în care este eliberat. Dar ce te faci dacă Cristiana nu ştie ce este aceea libertate? Ana Lungu observă cu minuţiozitate modul cum eroina sfărâmă treptat bariere, adjudecându-şi (dar cu ce preţ?) o direcţie personală.
Autoportretul ni s-a părut o versiune la feminin a lui O lună în Thailanda, debutul în lungmetraj al lui Paul Negoescu lansat în 2012. Dacă despre filmul regizorului scriam pe atunci că este "o radiografie a regretelor, a indeciziei şi-a răzgândirii", Autoportretul explorează aproape aceeaşi zonă: este o radiografie a neîmplinirii, a ezitărilor, dar şi a răzvrătirii. Fără ca Cristiana să se declare vreodată bântuită de aparenta ei nerealizare, Ana Lungu îi circumscrie atent conformismul, transformându-l într-o adevărată închisoare. Este închisoarea celui care a avut dintotdeauna totul, fără să-şi dorească vreodată ceva şi, mai rău, fără să îndrăznească vreodată să facă măcar un pas în afara zonei de confort.
Dar aşa este Cristiana la începutul filmului, când închisoarea îşi deschide porţile: părinţii se mută din apartament, iar tânăra se trezeşte singură în camerele goale: autoportretul rămâne fără ramă. O aventură cu Dan (Emilian Oprea), un bărbat însurat, pare a fi principala cale prin care Cristiana îşi anulează statutul de "fată cuminte", dar scenariul scris de Ana Lungu îi va scoate şi alte provocări în cale.
În afară de actorii principali, regizoarea a preferat să lucreze cu amatori pentru restul rolurilor, distribuindu-şi propriii părinţi în rolurile părinţilor Cristianei. Filmul capătă astfel un aspect meta şi beneficiază de interpretarea şi monoloagele enervant-captivante ale tatălui regizoarei, Dan Lungu, care îşi interpretează propriul rol în film, blocând blând-autoritar iniţiativele Cristianei. Este un exemplu de temperament familiar celor pe care Revoluţia din '89 i-a găsit în mijlocul copilăriei, ai căror părinţi poate le-au ales cu atenţie drumul în viaţă, fără să le lase prea mult spaţiu de manevră, pe stilul "fă cum zic, că ştiu mai bine".
Chiar dacă suferă din partea unor interpretări prea plate ale celorlalţi actori amatori din distribuţie şi din cauza unor scene o idee prea lungi şi repetive, menită să construiască închisoarea din ziduri invizibile a eroinei, Autoportretul se salvează cu determinarea scenariului de a-şi obliga eroina să se elibereze. O face subtil şi inteligent, iar sfârşitul te îndeamnă să aştepţi curios un alt autoportret, dintr-o altă perioadă a vieţii Cristianei.
