Părerea criticului
Cel de-al 22-lea film Marvel, Avengers: Endgame, este deja în programul cinematografelor şi probabil că până şi fanii mai relaxaţi (care nu au văzut toate filmele anterioare, adică) ar putea da năvală pentru a vedea impresionanta confruntare dintre bine şi rău. Iată mai jos ce ţi-ar putea plăcea la acest film, un omagiu la adresa abnegaţiei şi a sacrificiului, dar şi o trecere în revistă a punctelor majore din cei zece ani de filme Marvel.
Recunoaştem că am intrat la film cu rezerve legate mai ales de numărul gigantic de personaje din film. Endgame are problemele lui, dar nimeni nu le poate reproşa regizorilor Anthonny şi Joe Russo şi mai ales scenariştilor Christopher Markus şi Stephen McFeely că au îngrămădit neinspirat batalioane de personaje. Da, sunt zeci de personaje, dar o găselniţă a poveştii le face inspirat loc tuturor, explorând în acelaşi timp istoria francizei şi oferind publicului nu doar o revizitare a aventurilor din trecut ale eroilor preferaţi, ci şi o aducere aminte personală a experienţelor Marvel din scaunul sălii de cinema. Este o decizie artistică folosită şi în primul episod din sezonul final al serialului Game of Thrones, o decizie care îi va bucura cu siguranţă pe fani.
Nu mai are rost să trecem în revistă sinopsisul filmului, în primul rând pentru că ştim cu toţii despre ce e vorba: după ce în Avengers: Infinity War Thanos (Josh Brolin) a trecut în nefiinţă jumătate din creaturile din întregul univers, în Endgame întrevedem o urmă de speranţă, un plan aproape imposibil de realizat, dar care ar putea reseta gestul distructiv. Aceasta era marea miză a poveştii şi în acelaşi timp o capcană gigantică, a cărei evitare putea fi garantată numai de o îndepărtare drastică de la benzile desenate originale. Trecând peste provocările fizicii, metoda găsită de scenarişti funcţionează atât prin faptul că oferă o speranţă binelui, cât şi prin faptul că resetează ofensiva răului. Nu e vorba doar de o anulare a unui gest, ci de o nouă invitaţie la o confruntare pe viaţă şi pe moarte. Şi, repetăm, chiar funcţionează.
În Infinity War, momentele emoţionante erau în parte sabotate de faptul că dispariţia personajelor aveau drept cauză nenaturalul gest al lui Thanos. Publicul era mai interesat să vadă cine moare decât să reacţioneze la faptul că cineva a murit, într-o acumulare de reacţii care îşi pierdea repede sensul (ştiam, evident, că acele personaje vor reveni la viaţă în viitor) şi greutatea. Nu acelaşi lucru poate fi spus despre Endgame, care oferă câteva despărţiri cu adevărat emoţionante, discutând în acelaşi timp despre puterea legăturilor de familie şi despre valoarea prieteniei, a abnegaţiei şi a sacrificiului pentru binele comun. Până şi cei mai indiferenţi spectatori se vor emoţiona să vadă cine, dar mai ales cum şi în ce scop, moare.
Cum am mai spus-o, unul din marile merite ale francizei Avengers este antagonistul Thanos. Scopul său, acela de a forţa un echilibru al universului suprapopulat, poate fi uşor înţeles şi acceptat de public (mai ales în contextul ştirilor tot mai sumbre despre suprapopularea Pământului), Thanos fiind, din păcate, unul dintre prea puţinii villain-i convingători din universul Marvel. Adesea animate de interese meschine, ambiţia sau, şi mai rău, răzbunarea, aceste personaje nu sunt altceva decât piedici dramaturgice în calea eroilor pozitivi. Cu Thanos este o cu totul altă poveste şi este o plăcere să-l vezi profitând de găselniţa deja menţionată din scenariu pentru a ajunge încă şi mai devreme să devină "inevitabil".
Acestea fiind spuse, nu ar fi o idee bună să intri la Endgame aşteptând filmul perfect. Nici pe departe. Prima jumătate a filmului are momente moarte şi câteva tentative de umor mai mult decât neconvingătoare. Un Thor (Chris Hemsworth) cu burtă de bere şi nesigur pe el este poate una dintre cele mai nefericite şi exagerate decizii din întreaga istorie de 11 ani a francizei. Este îmbucurător faptul că a doua jumătate a filmului distrage atenţia de la aceste stângăcii, făcând publicul să respire în ritmul acţiunilor eroilor.
Atenţie, genericul de final are şi el ceva de oferit publicului. Este un moment care îi va frustra fără îndoială pe mulţi pentru că parcă nu merită să aştepţi timp de zece minute derularea numelor din echipa cât o adevărată armată a filmului pentru a primi doar atât, dar lucrurile nu stau chiar aşa. Ce se întâmplă în final este un "punct şi de la capăt" simbolic, care subliniază încă o dată cât de importante sunt alegerile din trecut ale supereroilor pentru alegerile lor din prezent. Acest moment este unicul din istoria francizei care nu dezvăluie detalii despre viitorul Marvel, ci omagiază un alt gest cu greutate, cel de la începutul tuturor aventurilor.
Recunoaştem că am intrat la film cu rezerve legate mai ales de numărul gigantic de personaje din film. Endgame are problemele lui, dar nimeni nu le poate reproşa regizorilor Anthonny şi Joe Russo şi mai ales scenariştilor Christopher Markus şi Stephen McFeely că au îngrămădit neinspirat batalioane de personaje. Da, sunt zeci de personaje, dar o găselniţă a poveştii le face inspirat loc tuturor, explorând în acelaşi timp istoria francizei şi oferind publicului nu doar o revizitare a aventurilor din trecut ale eroilor preferaţi, ci şi o aducere aminte personală a experienţelor Marvel din scaunul sălii de cinema. Este o decizie artistică folosită şi în primul episod din sezonul final al serialului Game of Thrones, o decizie care îi va bucura cu siguranţă pe fani.
Nu mai are rost să trecem în revistă sinopsisul filmului, în primul rând pentru că ştim cu toţii despre ce e vorba: după ce în Avengers: Infinity War Thanos (Josh Brolin) a trecut în nefiinţă jumătate din creaturile din întregul univers, în Endgame întrevedem o urmă de speranţă, un plan aproape imposibil de realizat, dar care ar putea reseta gestul distructiv. Aceasta era marea miză a poveştii şi în acelaşi timp o capcană gigantică, a cărei evitare putea fi garantată numai de o îndepărtare drastică de la benzile desenate originale. Trecând peste provocările fizicii, metoda găsită de scenarişti funcţionează atât prin faptul că oferă o speranţă binelui, cât şi prin faptul că resetează ofensiva răului. Nu e vorba doar de o anulare a unui gest, ci de o nouă invitaţie la o confruntare pe viaţă şi pe moarte. Şi, repetăm, chiar funcţionează.
În Infinity War, momentele emoţionante erau în parte sabotate de faptul că dispariţia personajelor aveau drept cauză nenaturalul gest al lui Thanos. Publicul era mai interesat să vadă cine moare decât să reacţioneze la faptul că cineva a murit, într-o acumulare de reacţii care îşi pierdea repede sensul (ştiam, evident, că acele personaje vor reveni la viaţă în viitor) şi greutatea. Nu acelaşi lucru poate fi spus despre Endgame, care oferă câteva despărţiri cu adevărat emoţionante, discutând în acelaşi timp despre puterea legăturilor de familie şi despre valoarea prieteniei, a abnegaţiei şi a sacrificiului pentru binele comun. Până şi cei mai indiferenţi spectatori se vor emoţiona să vadă cine, dar mai ales cum şi în ce scop, moare.
Cum am mai spus-o, unul din marile merite ale francizei Avengers este antagonistul Thanos. Scopul său, acela de a forţa un echilibru al universului suprapopulat, poate fi uşor înţeles şi acceptat de public (mai ales în contextul ştirilor tot mai sumbre despre suprapopularea Pământului), Thanos fiind, din păcate, unul dintre prea puţinii villain-i convingători din universul Marvel. Adesea animate de interese meschine, ambiţia sau, şi mai rău, răzbunarea, aceste personaje nu sunt altceva decât piedici dramaturgice în calea eroilor pozitivi. Cu Thanos este o cu totul altă poveste şi este o plăcere să-l vezi profitând de găselniţa deja menţionată din scenariu pentru a ajunge încă şi mai devreme să devină "inevitabil".
Acestea fiind spuse, nu ar fi o idee bună să intri la Endgame aşteptând filmul perfect. Nici pe departe. Prima jumătate a filmului are momente moarte şi câteva tentative de umor mai mult decât neconvingătoare. Un Thor (Chris Hemsworth) cu burtă de bere şi nesigur pe el este poate una dintre cele mai nefericite şi exagerate decizii din întreaga istorie de 11 ani a francizei. Este îmbucurător faptul că a doua jumătate a filmului distrage atenţia de la aceste stângăcii, făcând publicul să respire în ritmul acţiunilor eroilor.
Atenţie, genericul de final are şi el ceva de oferit publicului. Este un moment care îi va frustra fără îndoială pe mulţi pentru că parcă nu merită să aştepţi timp de zece minute derularea numelor din echipa cât o adevărată armată a filmului pentru a primi doar atât, dar lucrurile nu stau chiar aşa. Ce se întâmplă în final este un "punct şi de la capăt" simbolic, care subliniază încă o dată cât de importante sunt alegerile din trecut ale supereroilor pentru alegerile lor din prezent. Acest moment este unicul din istoria francizei care nu dezvăluie detalii despre viitorul Marvel, ci omagiază un alt gest cu greutate, cel de la începutul tuturor aventurilor.
