Părerea criticului
Este uimitor faptul că titlul filmului Babardeală cu bucluc sau porno balamuc nu este menţionat pe posturile TV din România. Cum este posibil să ai un lungmetraj în competiţia festivalului de la Berlin şi editorii să nu îndrăznească, probabil ameninţaţi de cine ştie ce regulament privind limbajul licenţios al Consiliului Naţional al Audiovizualului, să-l menţioneze. Este, desigur, un exemplu exact al ipocriziei pe care filmul o discută...
Oameni buni, aveţi nevoie să vedeţi Babardeală cu bucluc. Dincolo de premisa ofertantă (un clip porno filmat de o profesoară cu soţul ajunge pe internet), filmul se duce într-o mulţime de direcţii şi chiar că avem nevoie ca Radu Jude să ne ia la palme şi să ne trezim din mâlul închipuirilor, al românismului veşted şi toxic, al viziunii extrem de selective asupra lumii, al sfinţeniei insalubre. Pe lângă Luceafărul, Eminescu a scris şi poezii cu "pulă" şi "lindic", dar noi nu şi nu, doar scrisori şi luceferi.
Evident, Babardeală va fi respins plenar de o parte a publicului o dată cu lansarea sa (aceasta va avea loc la doar câteva săptămâni după premiera mondială de azi) şi nu e deloc greu să înţelegem de ce, clipul porno de la începutul filmlui fiind probabil motivul cel mai străveziu.
Lungmetrajul descrie o societate toxică, habarnistă, tâmpită, în care legea o fac nu profesionalismul şi cunoaşterea, ci tupeul, ignoranţa şi incompetenţa. Este România pe care o vedem la ştiri zi de zi, de la victime care sar în gol de la etajul şase, fără ca vreo saltea salvatoare să le aştepte la sol, la incendii atotdistrugătoare în cele mai mari spitale din ţară. Şi totuşi, noi o ardem în continuare cu Luceafărul, dacii, Nadia Comăneci şi stiloul (patentat, dar niciodată produs în serie al) lui Petrache Poenaru, în încercări rizibile de ne masca irelevanţa şi de a ne valida cu orice preţ.
Indiferent de probabil său succes de la Berlin, filmul lui Radu Jude trebuie văzut, chiar şi cu riscul de a avea în public spectatori sufocându-se de indignare. Este o oglindă în care trebuie să ne privim, chiar dacă nu ne va plăcea ceea ce vedem. Şi, dacă generaţiile mai vârstnice sunt dincolo de orice salvare, măcar copiii să-i salvăm, oferindu-le spre contemplaţie istoria reală: da, Eminescu a scris şi poezii pornografice, da, românii au ucis mii şi mii de evrei în propriul nostru Holocaust, da, Biserica Ortodoxă Română şi-a construit o jumătate de mileniu biserici cu munca sclavilor romi.
Discuţia cea mai dureroasă din întreg filmul priveşte ce dăm mai departe, ce îi învăţăm pe copii în şcoli. Ultima parte a lungmetrajului, când un întreg de alai de părinţi se înfiinţează să judece ca la tribunal dacă profesoara Emilia mai are voie sau nu să le predea copiilor lor, pune pe masă toate obsesiile pentru note, conformismul informaţiei, problemele sistemului prăfuit şi creator de analfabeţi funcţionali. Conversaţia te catapultează zeci de ani în urmă, când ţi se trânteau caietele cu comentarii în faţă: "Învaţă asta pe de rost dacă vrei să iei zece". Încă avem aceleaşi probleme...
Desigur, detractorii vor vorbi numai despre minutele de sex explicit, fără să menţioneze celelalte mize şi provocări ale filmului. Ar da dovadă, dacă vreţi, de aceeaşi obtuzitate ca cea a "naziştilor gramaticii" care desconsideră Luceafărul pentru acel "cobori în jos".
În speranţa că ne vom face vreodată bine, acest film este un hap amar, dar atât necesar...
Oameni buni, aveţi nevoie să vedeţi Babardeală cu bucluc. Dincolo de premisa ofertantă (un clip porno filmat de o profesoară cu soţul ajunge pe internet), filmul se duce într-o mulţime de direcţii şi chiar că avem nevoie ca Radu Jude să ne ia la palme şi să ne trezim din mâlul închipuirilor, al românismului veşted şi toxic, al viziunii extrem de selective asupra lumii, al sfinţeniei insalubre. Pe lângă Luceafărul, Eminescu a scris şi poezii cu "pulă" şi "lindic", dar noi nu şi nu, doar scrisori şi luceferi.
Evident, Babardeală va fi respins plenar de o parte a publicului o dată cu lansarea sa (aceasta va avea loc la doar câteva săptămâni după premiera mondială de azi) şi nu e deloc greu să înţelegem de ce, clipul porno de la începutul filmlui fiind probabil motivul cel mai străveziu.
Lungmetrajul descrie o societate toxică, habarnistă, tâmpită, în care legea o fac nu profesionalismul şi cunoaşterea, ci tupeul, ignoranţa şi incompetenţa. Este România pe care o vedem la ştiri zi de zi, de la victime care sar în gol de la etajul şase, fără ca vreo saltea salvatoare să le aştepte la sol, la incendii atotdistrugătoare în cele mai mari spitale din ţară. Şi totuşi, noi o ardem în continuare cu Luceafărul, dacii, Nadia Comăneci şi stiloul (patentat, dar niciodată produs în serie al) lui Petrache Poenaru, în încercări rizibile de ne masca irelevanţa şi de a ne valida cu orice preţ.
Indiferent de probabil său succes de la Berlin, filmul lui Radu Jude trebuie văzut, chiar şi cu riscul de a avea în public spectatori sufocându-se de indignare. Este o oglindă în care trebuie să ne privim, chiar dacă nu ne va plăcea ceea ce vedem. Şi, dacă generaţiile mai vârstnice sunt dincolo de orice salvare, măcar copiii să-i salvăm, oferindu-le spre contemplaţie istoria reală: da, Eminescu a scris şi poezii pornografice, da, românii au ucis mii şi mii de evrei în propriul nostru Holocaust, da, Biserica Ortodoxă Română şi-a construit o jumătate de mileniu biserici cu munca sclavilor romi.
Discuţia cea mai dureroasă din întreg filmul priveşte ce dăm mai departe, ce îi învăţăm pe copii în şcoli. Ultima parte a lungmetrajului, când un întreg de alai de părinţi se înfiinţează să judece ca la tribunal dacă profesoara Emilia mai are voie sau nu să le predea copiilor lor, pune pe masă toate obsesiile pentru note, conformismul informaţiei, problemele sistemului prăfuit şi creator de analfabeţi funcţionali. Conversaţia te catapultează zeci de ani în urmă, când ţi se trânteau caietele cu comentarii în faţă: "Învaţă asta pe de rost dacă vrei să iei zece". Încă avem aceleaşi probleme...
Desigur, detractorii vor vorbi numai despre minutele de sex explicit, fără să menţioneze celelalte mize şi provocări ale filmului. Ar da dovadă, dacă vreţi, de aceeaşi obtuzitate ca cea a "naziştilor gramaticii" care desconsideră Luceafărul pentru acel "cobori în jos".
În speranţa că ne vom face vreodată bine, acest film este un hap amar, dar atât necesar...
