Părerea criticului
Babel este un mozaic alcatuit din: piesa naturalista (nunta mexicana), docu-drama marocana (viata pastorilor de capre si insertia povestii ce da curs intregii naratiuni), apoi piesa voyeurist- impresionista, plina de nuante, atmosfera, fluiditate a senzatiilor, lumina - in aceasta poveste se afla pusca- sinuciderii si a uciderii (povestea din Tokyo) si drama lui Susan si a lui Richard (Cate Blanchett si Brad Pitt).
Mai mult decat un film despre dificultatea comunicarii- cum il anunta titlul, Babel este un film despre disperare; si sa vedem cum s-a jucat aceasta- actorii si Inarritu gasindu-i in film toate nuantele si modalitatile de expresie: disperarea Ameliei (Adrianei Barraza)- printre lacrimi stapanite si spaima, se reuseste transmiterea unei tensiuni fara pierderi de intensitate, pe tot parcursul intamplarii; cea a lui Chieko (Rinko Kikuchi)- interesant si provocator construita, un strigat mut, imploziv; cea a tatalui lui Yussef cand plange moartea baiatului- disperare convulsiva, compulsiva si cea a lui Brad Pitt calculata, retinuta (ma asteptam sa -si rupa firele grizonate din cap, sa cada in genunchi si sa -si innegreasca unchiile cu tarana Marocului). Ma tem ca decizia de a i se adanci ridurile si de a i se albi parul a fost luata pentru a-l face mai credibil in rolul de barbat macinat de pierderea unui copil si aflat acum in situatia disperata de a-si pierde si nevasta.
La capitolul intensitate emotionala- Inarritu reuseste de minune: sunt cateva momente care ne invadeaza, care ajung la noi fara sa mai poata intalni vreo bariera a mintii. Innaritu construieste foarte bine emotiile pe care a vrut sa le transmita; iata care mi s-au parut scenele surprinzatoare, ravasitoare ale fiecarei povesti in parte: cea din casa batranei marocane cand Richard cere sa fie lasat singur cu Susan- vedeti voi de ce si cum ( secventa e de pus intr-un top al celor mai reusite/ inedite scene de intimitate), amintirea lui Yussef, dupa ce isi pierde fratele (ambii frati aleargand contra vantului) si incercarile repetate ale lui Chieko de a se face auzita, vazuta.
Trecerea de la o poveste la alta se face prin secvente care anticipeaza urmatoarele, prima ponderand-o pe urmatoarea prin impact vizual, desi a doua e detinatoarea mizei: Santiago (Gael Garcia) si imaginea pasarii fara cap, cu gatul galgaind de sange- apoi transfer la imaginea din autocar- femeia impuscata in gat, de exemplu. Vedem, deci, ca regizorul creeaza niste metafore vizuale punand termenul de comparat inaintea celui supus jocului metaforic, dar, cu toate acestea, figura de stil -la nivel vizual tot se realizeaza.
Alejandro Gonzalez Inarritu e maret- prin miza pe care a dat-o filmului si viziune . E dintre cei care viseaza grandios si indraznesc mult. Dar daca a stapanit cu adevarat un film ca Babel, care isi iese parca singur din matca, ramane sa hotarati dumneavoastra.
Mai mult decat un film despre dificultatea comunicarii- cum il anunta titlul, Babel este un film despre disperare; si sa vedem cum s-a jucat aceasta- actorii si Inarritu gasindu-i in film toate nuantele si modalitatile de expresie: disperarea Ameliei (Adrianei Barraza)- printre lacrimi stapanite si spaima, se reuseste transmiterea unei tensiuni fara pierderi de intensitate, pe tot parcursul intamplarii; cea a lui Chieko (Rinko Kikuchi)- interesant si provocator construita, un strigat mut, imploziv; cea a tatalui lui Yussef cand plange moartea baiatului- disperare convulsiva, compulsiva si cea a lui Brad Pitt calculata, retinuta (ma asteptam sa -si rupa firele grizonate din cap, sa cada in genunchi si sa -si innegreasca unchiile cu tarana Marocului). Ma tem ca decizia de a i se adanci ridurile si de a i se albi parul a fost luata pentru a-l face mai credibil in rolul de barbat macinat de pierderea unui copil si aflat acum in situatia disperata de a-si pierde si nevasta.
La capitolul intensitate emotionala- Inarritu reuseste de minune: sunt cateva momente care ne invadeaza, care ajung la noi fara sa mai poata intalni vreo bariera a mintii. Innaritu construieste foarte bine emotiile pe care a vrut sa le transmita; iata care mi s-au parut scenele surprinzatoare, ravasitoare ale fiecarei povesti in parte: cea din casa batranei marocane cand Richard cere sa fie lasat singur cu Susan- vedeti voi de ce si cum ( secventa e de pus intr-un top al celor mai reusite/ inedite scene de intimitate), amintirea lui Yussef, dupa ce isi pierde fratele (ambii frati aleargand contra vantului) si incercarile repetate ale lui Chieko de a se face auzita, vazuta.
Trecerea de la o poveste la alta se face prin secvente care anticipeaza urmatoarele, prima ponderand-o pe urmatoarea prin impact vizual, desi a doua e detinatoarea mizei: Santiago (Gael Garcia) si imaginea pasarii fara cap, cu gatul galgaind de sange- apoi transfer la imaginea din autocar- femeia impuscata in gat, de exemplu. Vedem, deci, ca regizorul creeaza niste metafore vizuale punand termenul de comparat inaintea celui supus jocului metaforic, dar, cu toate acestea, figura de stil -la nivel vizual tot se realizeaza.
Alejandro Gonzalez Inarritu e maret- prin miza pe care a dat-o filmului si viziune . E dintre cei care viseaza grandios si indraznesc mult. Dar daca a stapanit cu adevarat un film ca Babel, care isi iese parca singur din matca, ramane sa hotarati dumneavoastra.
