Părerea criticului
Lansat cu surle şi trâmbiţe la festivalul american South by Southwest în martie şi primit cu entuziasm pentru atractiva combinaţie de cascadorii automobilistice, nume cunoscute de pe afiş şi coloană sonoră ultraenergizantă, Baby Driver ajunge săptămâna asta în cinematografele din România. Da, în a doua jumătate filmul pare să piardă direcţia din cauza unui număr record de finaluri în cascadă, dar îţi garantăm că britanicul Edgar Wright ştie cum să te ţină cu ochii lipiţi de ecran cu povestea unui puşti care devine şofer pentru bande de jefuitori de bănci.
În centrul atenţiei este Baby (Ansel Elgort, care are toate şansele să apară în proiecte din ce în ce mai proeminente), un as al volanului şantajat de gangsterul Doc (Kevin Spacey) să devină şofer pentru diversele jafuri plănuite de acesta. E extrem de uşor de înţeles de ce Doc insistă să-l ţină pe Baby captiv într-o înţelegere din care tânărul de 20 şi ceva de ani vrea cu orice preţ să scape: nu există şofer care să-i ţină piept lui Baby în trafic şi nici zecile de maşini de poliţie înfruntate după un jaf nu par să facă faţă mai bine.
Hollywood-ul este expert în multiplicarea action-urilor previzibile cu maşini, fără sare şi piper, dar iată că din când în când aportul unui european schimbă lucrurile şi ridică miza. S-a întâmplat în 2011 cu danezul Nicolas Winding Refn şi al său Drive, iar acum cu britanicul Edgar Wright (care şi-a lansat cariera cu parodii precum Shaun of the Dead şi Hot Fuzz) şi Baby Driver. Dar premiera de vineri este mult mai accesibilă decât filmul din 2011, prin urmare ar putea atrage atenţia şi spectatorului care vrea doar două ore de distracţie la cinema.
Printre atuurile filmului se numără fără îndoială soundtrack-ul care ritmează perfect cursele nebune pe străzile Atlantei. Din cauza unui accident din copilărie, Baby are un ţiuit continuu în urechi, pe care îl acoperă cu playlist-uri elaborate, în funcţie de dispoziţie şi situaţie. Wright foloseşte acest artificiu pentru a crea, alături de specialiştii în cascadorii cu maşini, o combinaţie explozivă de ritm şi adrenalină care ţi-ar putea încleşta palmele de mânerul scaunului de cinema, asta în timp ce bâţâi din picior în ritmul muzicii.
Din păcate lucrurile nu stau la fel de bine atunci când maşinile şi muzica se opresc. Pentru a potenţa atractivitatea eroului pozitiv, Wright îl înconjoară cu personaje demente, complet deraiate. Da, ele sunt interpretate de nume cunoscute precum Kevin Spacey (care de câţiva ani pare cramponat interpretativ în lumea lui Frank Underwood din serialul House of Cards), Jon Hamm, Jamie Foxx, Jon Bernthal şi Flea, dar aglomerarea lor devine curând neconvingătoare. Nu ajută nici faptul că Lily James, aleasă în rolul iubitei alături de care Baby vrea să fugă în lumea largă, îşi interpretează rolul de parcă Cenuşăreasa ar fi divorţat de Prinţ şi s-ar fi angajat într-un diner american ca să ia viaţa de la capăt.
Trecând peste aceste neajunsuri, Baby Driver se poate lăuda cu faptul că ar putea fi atractiv pentru o vizită la cinema în doi. Poate că spectatorii vor fi mai atenţi la jafuri şi cascadorii, iar spectatoarele la povestea de dragoste, dar cert este că filmul are resorturi eficiente pentru ambele sexe şi ar putea fi o soluţie foarte bună pentru că atât el cât şi ea să iasă mulţumiţi din cinema.
În centrul atenţiei este Baby (Ansel Elgort, care are toate şansele să apară în proiecte din ce în ce mai proeminente), un as al volanului şantajat de gangsterul Doc (Kevin Spacey) să devină şofer pentru diversele jafuri plănuite de acesta. E extrem de uşor de înţeles de ce Doc insistă să-l ţină pe Baby captiv într-o înţelegere din care tânărul de 20 şi ceva de ani vrea cu orice preţ să scape: nu există şofer care să-i ţină piept lui Baby în trafic şi nici zecile de maşini de poliţie înfruntate după un jaf nu par să facă faţă mai bine.
Hollywood-ul este expert în multiplicarea action-urilor previzibile cu maşini, fără sare şi piper, dar iată că din când în când aportul unui european schimbă lucrurile şi ridică miza. S-a întâmplat în 2011 cu danezul Nicolas Winding Refn şi al său Drive, iar acum cu britanicul Edgar Wright (care şi-a lansat cariera cu parodii precum Shaun of the Dead şi Hot Fuzz) şi Baby Driver. Dar premiera de vineri este mult mai accesibilă decât filmul din 2011, prin urmare ar putea atrage atenţia şi spectatorului care vrea doar două ore de distracţie la cinema.
Printre atuurile filmului se numără fără îndoială soundtrack-ul care ritmează perfect cursele nebune pe străzile Atlantei. Din cauza unui accident din copilărie, Baby are un ţiuit continuu în urechi, pe care îl acoperă cu playlist-uri elaborate, în funcţie de dispoziţie şi situaţie. Wright foloseşte acest artificiu pentru a crea, alături de specialiştii în cascadorii cu maşini, o combinaţie explozivă de ritm şi adrenalină care ţi-ar putea încleşta palmele de mânerul scaunului de cinema, asta în timp ce bâţâi din picior în ritmul muzicii.
Din păcate lucrurile nu stau la fel de bine atunci când maşinile şi muzica se opresc. Pentru a potenţa atractivitatea eroului pozitiv, Wright îl înconjoară cu personaje demente, complet deraiate. Da, ele sunt interpretate de nume cunoscute precum Kevin Spacey (care de câţiva ani pare cramponat interpretativ în lumea lui Frank Underwood din serialul House of Cards), Jon Hamm, Jamie Foxx, Jon Bernthal şi Flea, dar aglomerarea lor devine curând neconvingătoare. Nu ajută nici faptul că Lily James, aleasă în rolul iubitei alături de care Baby vrea să fugă în lumea largă, îşi interpretează rolul de parcă Cenuşăreasa ar fi divorţat de Prinţ şi s-ar fi angajat într-un diner american ca să ia viaţa de la capăt.
Trecând peste aceste neajunsuri, Baby Driver se poate lăuda cu faptul că ar putea fi atractiv pentru o vizită la cinema în doi. Poate că spectatorii vor fi mai atenţi la jafuri şi cascadorii, iar spectatoarele la povestea de dragoste, dar cert este că filmul are resorturi eficiente pentru ambele sexe şi ar putea fi o soluţie foarte bună pentru că atât el cât şi ea să iasă mulţumiţi din cinema.
