Părerea criticului
La doar o săptămână distanţă se lansează în cinematografe două filme în care două actriţe celebre îşi renegociază relaţia cu vârsta şi imaginea creată cu grijă în ultimele decenii. Până o vedem pe Demi Moore în body horror-ul The Substance, iat-o pe Nicole Kidman în Babygirl, în care actriţa interpretează o directoare de corporaţie atrasă într-o aventură "sado-maso" cu un stagiar mult mai tânăr.
Kidman este Romy, CEO al unei companii în plină ascensiune după ce a lansat mai multe soluţii inovatoare de robotizare a depozitelor de bunuri. Cu o carieră înfloritoare şi un mariaj aparent fericit alături de soţul regizor de teatru (Antonio Banderas), Romy pare să aibă totul, dar o replică pronunţată într-o doară de tânărul stagiar Samuel (britanicul Harris Dickinson) dinamitează castelul interior din cărţi de joc al eroinei, activându-i fantezii bulversante.
Babygirl este mai cuminte decât lasă să se înţeleagă sinopsisul şi aş marşa zicând că rating-ul Interzis minorilor e justificat mai degrabă de pudibonderia membrilor comisiei de rating a Centrului Naţional al Cinematografiei şi nu de "scandalosul" de pe ecran. Ce vrea regizoarea Halina Reijn este mai degrabă să exploreze prizonieratul în propria viaţă şi propriul statut, prizonierat ce sufocă dorinţa, posibilitatea explorării de sine şi posibilitatea depăşirii limitelor şi a reinventării. Faci o mare greşeală dacă intri la Babygirl aşteptând vreo exoperienţă similară celei din extrem de rudimentara serie 50 Shades of Grey, bazată de altfel pe o serie literară încă şi mai rudimentară.
Nicole Kidman şi-a construit cariera interpretând adesea fecioare de gheaţă sau obiecte ale dorinţei, dar aici are posibilitatea să spargă câteva bariere, pentru că rolul îi permite să combine două eroine diametral opuse: femeia perfectă ce aduce aminte de Grace of Monaco, dar şi femeia bântuită de frustări şi durere, iar aici poate cea mai bună referinţă fiind rolul Virginiei Wolf dintr-una din cele mai bune ecranizări din acest mileniu, The Hours. Mai mult, sunt câteva scene în Babygirl care pun pe masă controversele privind excesul de botox sau retuşuri faciale al actriţei: într-una din scene, fiica lui Romy îşi bate literalmente joc de "boticul de răţuşcă" al mamei ei, într-un puseu de cruzime adolescentină.
Şi Harris Dickinson este foarte bun în rolul tânărului căruia viaţa îi aruncă în braţe cel mai frumos de cadou de Crăciun, doar că, descoperim curând, nu prea ştie ce să facă cu acest cadou. Sunt foarte bune scenele în care Romy şi Samuel îşi caută locul în relaţia lor "scandaloasă", căutare ce o vulnerabilizează atât pe deţinătoarea puterii de la birou, cât şi pe deţinătorul puterii din camerele sordide de hotel unde protagoniştii îşi consumă... doar ei ştiu ce.
Babygirl nu este despre sex, ci despre alegeri. De exemplu despre alegerea de a rămâne într-un mariaj lipsit de pasiune, ceea ce aduce subiectul filmului printre noi, spectatorii, care poate nu avem fantezii sado-maso, dar cu singuranţă facem compromisuri în propriile relaţii. Filmul este şi despre cameleonismul fiinţei umane şi cum ne schimbăm în funcţie de partenerul de tango, chiar şi când tangoul e o banală conversaţie cu un necunoscut. Fără să o spună explicit, filmul este mai degrabă despre fluiditatea emoţiilor în antiteză cu anchilozarea în acceptarea fără crâcnire a unui rol.
Într-una din scene lui Romy i se spune că "ar trebui să fii femeia care să-mi merite respectul", iar unica reacţie la asemenea gogomănie e să-i râzi acelui nebun în faţă, pentru că degeaba dispui de respectul unora dacă încă nu ai descoperit cine eşti şi ce vrei. Cu o doză serioasă de discurs corporatist, filmul sugerează că adevăratul succes se descoperă în interior şi nu în admiraţia găunoasă a altora. Chiar dacă îşi pierde pe alocuri suflul şi are nişte ezitări dezamăgitoare, Babygirl trebuie lăudat pentru invitaţia la introspecţie.
Kidman este Romy, CEO al unei companii în plină ascensiune după ce a lansat mai multe soluţii inovatoare de robotizare a depozitelor de bunuri. Cu o carieră înfloritoare şi un mariaj aparent fericit alături de soţul regizor de teatru (Antonio Banderas), Romy pare să aibă totul, dar o replică pronunţată într-o doară de tânărul stagiar Samuel (britanicul Harris Dickinson) dinamitează castelul interior din cărţi de joc al eroinei, activându-i fantezii bulversante.
Babygirl este mai cuminte decât lasă să se înţeleagă sinopsisul şi aş marşa zicând că rating-ul Interzis minorilor e justificat mai degrabă de pudibonderia membrilor comisiei de rating a Centrului Naţional al Cinematografiei şi nu de "scandalosul" de pe ecran. Ce vrea regizoarea Halina Reijn este mai degrabă să exploreze prizonieratul în propria viaţă şi propriul statut, prizonierat ce sufocă dorinţa, posibilitatea explorării de sine şi posibilitatea depăşirii limitelor şi a reinventării. Faci o mare greşeală dacă intri la Babygirl aşteptând vreo exoperienţă similară celei din extrem de rudimentara serie 50 Shades of Grey, bazată de altfel pe o serie literară încă şi mai rudimentară.
Nicole Kidman şi-a construit cariera interpretând adesea fecioare de gheaţă sau obiecte ale dorinţei, dar aici are posibilitatea să spargă câteva bariere, pentru că rolul îi permite să combine două eroine diametral opuse: femeia perfectă ce aduce aminte de Grace of Monaco, dar şi femeia bântuită de frustări şi durere, iar aici poate cea mai bună referinţă fiind rolul Virginiei Wolf dintr-una din cele mai bune ecranizări din acest mileniu, The Hours. Mai mult, sunt câteva scene în Babygirl care pun pe masă controversele privind excesul de botox sau retuşuri faciale al actriţei: într-una din scene, fiica lui Romy îşi bate literalmente joc de "boticul de răţuşcă" al mamei ei, într-un puseu de cruzime adolescentină.
Şi Harris Dickinson este foarte bun în rolul tânărului căruia viaţa îi aruncă în braţe cel mai frumos de cadou de Crăciun, doar că, descoperim curând, nu prea ştie ce să facă cu acest cadou. Sunt foarte bune scenele în care Romy şi Samuel îşi caută locul în relaţia lor "scandaloasă", căutare ce o vulnerabilizează atât pe deţinătoarea puterii de la birou, cât şi pe deţinătorul puterii din camerele sordide de hotel unde protagoniştii îşi consumă... doar ei ştiu ce.
Babygirl nu este despre sex, ci despre alegeri. De exemplu despre alegerea de a rămâne într-un mariaj lipsit de pasiune, ceea ce aduce subiectul filmului printre noi, spectatorii, care poate nu avem fantezii sado-maso, dar cu singuranţă facem compromisuri în propriile relaţii. Filmul este şi despre cameleonismul fiinţei umane şi cum ne schimbăm în funcţie de partenerul de tango, chiar şi când tangoul e o banală conversaţie cu un necunoscut. Fără să o spună explicit, filmul este mai degrabă despre fluiditatea emoţiilor în antiteză cu anchilozarea în acceptarea fără crâcnire a unui rol.
Într-una din scene lui Romy i se spune că "ar trebui să fii femeia care să-mi merite respectul", iar unica reacţie la asemenea gogomănie e să-i râzi acelui nebun în faţă, pentru că degeaba dispui de respectul unora dacă încă nu ai descoperit cine eşti şi ce vrei. Cu o doză serioasă de discurs corporatist, filmul sugerează că adevăratul succes se descoperă în interior şi nu în admiraţia găunoasă a altora. Chiar dacă îşi pierde pe alocuri suflul şi are nişte ezitări dezamăgitoare, Babygirl trebuie lăudat pentru invitaţia la introspecţie.
