Părerea criticului
YouTuber-ul Kane Parsons, cunoscut pentru animațiile sale inspirate din Attack on Titan, și-a făcut debutul în regia de lungmetraj cu Backrooms: Fără ieșire, un body horror supernatural care îmbină elemente de found footage, SF și thriller psihologic, produs de compania independentă A24. În rolul principal se află actrița Renate Reinsve - proaspăt întoarsă de la Cannes după ce filmul ei cel mai recent, Fjord (r. Cristian Mungiu), a primit premiul Palme d’Or. Este impresionant că o vedetă de pe internet a reușit să câștige încrederea unei actrițe de calibrul ei și a îndrăgitului studio, pentru primul său film, doar prin talentul arătat pe o rețea socială. Însă chiar și mai impresionant este cât de bine i-a ieșit produsul final.
Producția se bazează pe serialul omonim disponibil pe canalul de YouTube Kane Pixels (același regizor) și acesta, la rândul lui, a fost inspirat de conceptul Backrooms, inventat cu șapte ani în urmă. Totul a început de la o imagine cu o cameră goală, cu pereți și mochetă de un galben spălăcit, postată pe 4chain, iar între timp a evoluat într-o mitologie digitală de amploare, cu niveluri diverse și entități ce mișună pe holurile nesfârșite. Se spune că dacă găsești un glitch în realitate poți să cazi în afara ei, ca într-un joc video. Acolo te așteaptă un labirint infinit de spații liminale unde nimic nu pare să aibă sens. Scenariul scris de cineast în colaborare cu Will Soodik, debutant și el, pornește de la folclorul de groază creat pe internet pentru a contura spațiul acțiunii, însă acest loc devine mai degrabă o metaforă pentru mintea umană.
Este anul 1990. Secvența de deschidere ne introduce puternic în dimensiunea paralelă, unde un cercetător fără nume își documentează cu o cameră de filmat - ce devine perspectiva audienței - experiența în bizarele backrooms. Tensiunea rămâne pe o pantă ascendentă, chiar dacă nu vedem personajul nicio secundă, până când explodează în tragedie. Apoi focusul se mută pe cei doi protagoniști. Clark (Chiwetel Ejiofor), un arhitect ratat și mediocru vânzător de mobilă, încearcă să își rezolve ostilitatea internalizată prin ședințe de terapie cu Mary (Renate Reinsve), ale cărei teorii despre „a nu mai trăi privind de după un geam” promit să ajute orice suflet ce nu se află în controlul propriei vieți.
Monologul ei lansează întreaga tematică a filmului: traumele din copilărie determină cine suntem și cum acționăm, iar noi nu putem ieși din tiparele obișnuite decât dacă începem să ne comportăm diferit, ceea ce necesită un efort constant. La rândul său, Mary ajunge blocată în propriul șablon de complexul salvatorului, din cauza incapacității de a-și salva mama de paranoia dusă la extrem - fapt revelat prin flashback-uri. Atunci când Clarke găsește în subsolul magazinului său de mobilă o poartă secretă spre un tărâm ciudat, ea pleacă în căutarea lui. Dar de fapt ajunge să se găsească pe ea însăși.
Estetica filmului respectă întocmai fotografia de la care a plecat conceptul: nuanțe de galben domină cromatica. Sentimentul de neliniște al încăperilor asimetrice unde mobilierul se întrepătrunde cu pereții este potențat de design-ul sonor înspăimântător și de muzica electronică, care îndepărtează și mai mult factorul uman datorită artificialității nefirești. Actorii strălucesc atât în interacțiuni, cât și în multiplele momente când rămân singuri pe ecran. Am apreciat referința la celebra scenă a fugii în slow-motion din Worst Person in the World, comedia dramatică care a ajutat-o pe Reinsve să se remarce la nivel internațional. Aici, ea aleargă din nou singură pe stradă, filmată din față, însă contextul este cât se poate de diferit.
Povestea înglobează multe elemente din domenii diferite precum psihologia, fizica, filosofia, gamingul, folclorul digital și cinematografia, în același timp încercând să mențină misterul și să vină cu răsturnări de situație. Cu o astfel de complexitate de temă și structură, golurile narative sunt inevitabile, întrucât nu există destul timp în două ore pentru a explica în detaliu fiecare fir lansat, ceea ce duce la confuzii. De asemenea, ritmul lent al explorării camerelor poate deveni puțin frustrant la jumătatea filmului, mai ales când Mary găsește backroom-urile, iar publicul știe deja la ce să se aștepte.
Cu toate acestea, Backrooms: Fără ieșire rămâne unul dintre cele mai captivante și originale filme noi pe care le-am văzut în ultima vreme, mai ales la categoria horror, desprinzându-se aproape complet de clișeele de gen. Cele câteva jump scare-uri inițiale sunt foarte eficiente, însă eu personal am găsit mereu deformarea realității și incapacitatea de a te încrede în propria judecată ca fiind cele mai înspăimântătoare elemente într-o poveste. Iar Parsons oferă asta din plin.
În final, această dimensiune ajunge să reflecte însuși labirintul minții lui Clark, fiind populată de persoanele din trecutul lui pe care și le amintește distorsionat, dar și de alter ego-ul său monstruos. După ce se afundă prea mult în abisul întunecat și realizează că nu poate salva pe toată lumea, mai ales pe cei care își vor face rău lor înşişi și celorlalți, lui Mary nu îi mai rămâne nimic de făcut decât să fugă, eliberată de propriile constrângeri.
Producția se bazează pe serialul omonim disponibil pe canalul de YouTube Kane Pixels (același regizor) și acesta, la rândul lui, a fost inspirat de conceptul Backrooms, inventat cu șapte ani în urmă. Totul a început de la o imagine cu o cameră goală, cu pereți și mochetă de un galben spălăcit, postată pe 4chain, iar între timp a evoluat într-o mitologie digitală de amploare, cu niveluri diverse și entități ce mișună pe holurile nesfârșite. Se spune că dacă găsești un glitch în realitate poți să cazi în afara ei, ca într-un joc video. Acolo te așteaptă un labirint infinit de spații liminale unde nimic nu pare să aibă sens. Scenariul scris de cineast în colaborare cu Will Soodik, debutant și el, pornește de la folclorul de groază creat pe internet pentru a contura spațiul acțiunii, însă acest loc devine mai degrabă o metaforă pentru mintea umană.
Este anul 1990. Secvența de deschidere ne introduce puternic în dimensiunea paralelă, unde un cercetător fără nume își documentează cu o cameră de filmat - ce devine perspectiva audienței - experiența în bizarele backrooms. Tensiunea rămâne pe o pantă ascendentă, chiar dacă nu vedem personajul nicio secundă, până când explodează în tragedie. Apoi focusul se mută pe cei doi protagoniști. Clark (Chiwetel Ejiofor), un arhitect ratat și mediocru vânzător de mobilă, încearcă să își rezolve ostilitatea internalizată prin ședințe de terapie cu Mary (Renate Reinsve), ale cărei teorii despre „a nu mai trăi privind de după un geam” promit să ajute orice suflet ce nu se află în controlul propriei vieți.
Monologul ei lansează întreaga tematică a filmului: traumele din copilărie determină cine suntem și cum acționăm, iar noi nu putem ieși din tiparele obișnuite decât dacă începem să ne comportăm diferit, ceea ce necesită un efort constant. La rândul său, Mary ajunge blocată în propriul șablon de complexul salvatorului, din cauza incapacității de a-și salva mama de paranoia dusă la extrem - fapt revelat prin flashback-uri. Atunci când Clarke găsește în subsolul magazinului său de mobilă o poartă secretă spre un tărâm ciudat, ea pleacă în căutarea lui. Dar de fapt ajunge să se găsească pe ea însăși.
Estetica filmului respectă întocmai fotografia de la care a plecat conceptul: nuanțe de galben domină cromatica. Sentimentul de neliniște al încăperilor asimetrice unde mobilierul se întrepătrunde cu pereții este potențat de design-ul sonor înspăimântător și de muzica electronică, care îndepărtează și mai mult factorul uman datorită artificialității nefirești. Actorii strălucesc atât în interacțiuni, cât și în multiplele momente când rămân singuri pe ecran. Am apreciat referința la celebra scenă a fugii în slow-motion din Worst Person in the World, comedia dramatică care a ajutat-o pe Reinsve să se remarce la nivel internațional. Aici, ea aleargă din nou singură pe stradă, filmată din față, însă contextul este cât se poate de diferit.
Povestea înglobează multe elemente din domenii diferite precum psihologia, fizica, filosofia, gamingul, folclorul digital și cinematografia, în același timp încercând să mențină misterul și să vină cu răsturnări de situație. Cu o astfel de complexitate de temă și structură, golurile narative sunt inevitabile, întrucât nu există destul timp în două ore pentru a explica în detaliu fiecare fir lansat, ceea ce duce la confuzii. De asemenea, ritmul lent al explorării camerelor poate deveni puțin frustrant la jumătatea filmului, mai ales când Mary găsește backroom-urile, iar publicul știe deja la ce să se aștepte.
Cu toate acestea, Backrooms: Fără ieșire rămâne unul dintre cele mai captivante și originale filme noi pe care le-am văzut în ultima vreme, mai ales la categoria horror, desprinzându-se aproape complet de clișeele de gen. Cele câteva jump scare-uri inițiale sunt foarte eficiente, însă eu personal am găsit mereu deformarea realității și incapacitatea de a te încrede în propria judecată ca fiind cele mai înspăimântătoare elemente într-o poveste. Iar Parsons oferă asta din plin.
În final, această dimensiune ajunge să reflecte însuși labirintul minții lui Clark, fiind populată de persoanele din trecutul lui pe care și le amintește distorsionat, dar și de alter ego-ul său monstruos. După ce se afundă prea mult în abisul întunecat și realizează că nu poate salva pe toată lumea, mai ales pe cei care își vor face rău lor înşişi și celorlalți, lui Mary nu îi mai rămâne nimic de făcut decât să fugă, eliberată de propriile constrângeri.
