Părerea criticului
"Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans" - Policier noir de Herzog
Pe cât de original, pe atât de bine lucrat
Experienţa întâlnirilor încrucişate între regisorii de conţinut/consum şi filmele de consum/conţinut se soldează, de cele mai multe ori, cu rezultate unice în felul lor - şi mai bune ("Once Upon a Time in America" - surprinzătoarea schimbare de registru a western-spaghettarului Sergio Leone), şi mai rele (variile filme ale lui Koncealovski de după exploziva sa autoredescoperire cu "Runaway Train"). Ar fi interesant să dezvoltăm, la un moment dat, un studiu cuprinzător asupra principalelor direcţii posibile în acest sens, cu diversele lor rezultate. Deocamdată, însă, e de ajuns să observăm cu fascinaţie ce se întâmplă când un artist ca Werner Herzog abordează un gen aparent atât de opus personalităţii lui: policier-ul american cu crime şi traficanţi de droguri.
Opoziţia e doar aparentă, aşa cum am spus, dat fiind factorul noir a filmului - cu care Herzog are afinităţi certe. De aici porneşte, în fond, surprinzătoarea sinteză care face din "Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans" o experienţă atât de aparte, în felul său. Şi mai e ceva: atmosfera şi spiritualitatea specifică Sudului extrem - din nou, rimând nu neapărat perfect, dar în orice caz incitant, cu simţirea şi stilul herzogian. Nicholas Cage, un admirator fidel al rafinatului cineast european, a fost primul dintre realizatori care i-a identificat respondenţa faţă de inefabilul oraşului New Orleans, cu cultura şi ambianţele lui, cu traumele post-Katrina şi alambicatele sale interstiţii morale şi legale. Faptul devine cu atât mai semnificativ, cu cât recent am avut de-a face cu un eşec penibil-răsunător pe coordonate similare: întâlnirea preţios-calofilă şi snob-intelectualistă dintre Bertrand Tavernier şi universul sudist-francofon, consumată "In the Electric Mist"...
Pornind pe firul poveştii, putem ientifica marca inconfundabilă a autorului încă din prima secvenţă: salvarea de la înec a lui Evaristo Chavez, în siajul uraganului Katrina - un inciting event ca la carte, îmbinând dramatismul cu cinismul, spre a rezulta tipul de umor macabru ce va însoţi permanent povestirea. De fapt, semnificativ este tocmai acest mod în care plotul de tip policier evoluează gradual şi insidios spre zonele complementare. Dac-ar fi să-l disecăm ca la carte (procedeu pe care, cu riscul de a-i plictisi pe unii pentru care critica de film ar fi mai mult jonglerie verbală cu pretenţii eseistice decât analiză profesională riguroasă, nu voi obosi niciodată să-l reiau, ori de câte ori va fi cazul - cel puţin până vom avea şi noi o şcoală de cinema adevărată), scenariul lui William Finkelstein se bazează pe o premisă cât se poate de simplă: dacă un poliţist anti-drog din New Orleans investighează masacrarea familiei unui dealer? Dar dacă el însuşi e toxicoman? Pornind de aici, firul epic central se combină cu elemente din viaţa personală a protagonistului (propriile lui probleme cu drogurile, legăturile cu iubita prostituată, relaţia cu tatăl alcoolic şi tânăra lui soţie dependentă de bere, etc...), iar ceea ce ajunge să ne intereseze în final nu mai e atât rezolvarea cazului (oricum lipsită de spectaculos şi de lovituri de teatru mai mult sau mai puţin ieftine - sau, mai bine zis, soluţionată tocmai prin inserţia câtorva poncife explicite, semnalându-le clar să nu le luăm în serios), cât parcursul eroului... la drept vorbind, taman invers, căci Finkelstein, Herzog şi Cage construiesc unul dintre cei mai interesanţi anti-eroi din ultimii ani. Terence McDonagh nu e doar dependent de cocaină, ci şi pilos, corupt, şpăgar, violent, imoral (dar nu şi amoral!), lipsit de scrupule şi extrem de vulnerabil. Aglomerarea voită a deznodămintelor comunică net intenţia lui Herzon de a ne oferi nu o "rezolvare" credibilă, ci o glumă amar-trăsnită care să ne pună pe gânduri - inclusiv prin reapariţia forţată a lui Chavez, spre a închide cercul.
La fel ca în atâtea alte filme ale scrâşnitului autor münchenez, tonul narativ şi cheile stilistice pendulează continuu, cu accente ample, între meditativ şi dramatic, meschinărie şi grandoare, răceală ostilă şi implicare fierbinte. Regisorul îşi clădeşte povestea din mizanscene complexe, cu mişcări surprinzătoare ale personajelor, urmărite de o mobilitate nu mai puţin insolită a camerei - de la prelingeri insinuante ale braţului macaralei (vezi efectul extrem de puternic din deschiderea secvenţei accidentului cu aligatorul), până la discrete bâţâieli din mână, în cazul unor cadraje strânse, de relaţie personală între actori, cu o încărcătură tensională vibrantă (ca în conflictele familiale, sau confruntările intense dintre antagonişti). Nu lipsesc panoramele de atmosferă, cam expozitive ce-i drept (imaginea oraşului sub norii de furtună are frumuseţea ei de mare impact vizual, deşi supralicitarea prin soundtrack devine un adevărat clişeu la puterea a doua - un mod clişeatic de a ironiza alt loc comun: cadrele gen "Atenţie, vi se pregăteşte ceva!"), sau detaliile deliberat isterice, menite să transmită delirul paranoic al poliţistului aflat în plin high (orientate în special spre animale exotice: capul celui de-al doilea crocodil, privind de pe marginea şoselei, obsesivele iguane, peştii...) - din nou, discutabile ca justificare şi formulă, dar convingătoare cel puţin la nivel vizual. Se infiltrează printre ele numeroasele secvenţe ironice, antologice rămânând cea dintâi cu tinerii din parcare, cele două cu senila domnişoară Antoinette Fahringer, şi mai ales numărul de breakdance pe care-l execută sufletul după moarte, necesitând încă un glonţ.
De bună seamă, e o bucurie să-l revedem pe Nick Cage revenind la un rol serios, după incredibila serie de orori în care s-a compromis de-a lungul ultimilor ani (nu le voi cita aici, din deferenţă pentru filmul actual). Nebunia compusă de el e cabotină şi credibilă, cu elemente de haz negru şi o lipsă de inhibiţii la care mai-mai să nu ne-aşteptăm, după rigiditatea poncifelor în care se cantonase până nu demult. Eva Mendez nu e doar un sex-symbol, ci transmite şi marea mobilitate interioară a unui personaj care-ar fi putut cădea uşor în platitudine, creând un contrast energic cu Fairuza Balk. Iar Val Kilmer reuşeşte cu brio să ne facă să ne întrebăm, de fiecare dată când apare, ce mama dracu' o fi căutând în poziţia a doua de pe generic - şi în film, aşa, la modul general...
Fără a fi cine ştie ce operă nemuritoare care să se reţină din hiper-bogata filmografie a lui Herzog, "Păcatele unui poliţist" (acceptabilă traducere; din păcate continuată cu "...ultimul apel New Orleans": alo, tanti: "port of call" înseamnă "escală", n-are nici un zvâc cu "apelurile"!) se distinge totuşi prin meritul de a te ţine în priză două ore şi un minut, cu ochii înfipţi în ecran şi satisfacţia de a vedea, mare minune, cinema bun - şi, dacă nu datorită vreunor veleităţi de mare artă, nici cu ajutorul procedeelor superficiale ale filmului poliţist; pur şi simplu, pentru că e pe cât de original, pe atât de bine lucrat.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
28 octombrie, 2009, h. 10:00-11:15
Bucureşti, România
Pe cât de original, pe atât de bine lucrat
Experienţa întâlnirilor încrucişate între regisorii de conţinut/consum şi filmele de consum/conţinut se soldează, de cele mai multe ori, cu rezultate unice în felul lor - şi mai bune ("Once Upon a Time in America" - surprinzătoarea schimbare de registru a western-spaghettarului Sergio Leone), şi mai rele (variile filme ale lui Koncealovski de după exploziva sa autoredescoperire cu "Runaway Train"). Ar fi interesant să dezvoltăm, la un moment dat, un studiu cuprinzător asupra principalelor direcţii posibile în acest sens, cu diversele lor rezultate. Deocamdată, însă, e de ajuns să observăm cu fascinaţie ce se întâmplă când un artist ca Werner Herzog abordează un gen aparent atât de opus personalităţii lui: policier-ul american cu crime şi traficanţi de droguri.
Opoziţia e doar aparentă, aşa cum am spus, dat fiind factorul noir a filmului - cu care Herzog are afinităţi certe. De aici porneşte, în fond, surprinzătoarea sinteză care face din "Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans" o experienţă atât de aparte, în felul său. Şi mai e ceva: atmosfera şi spiritualitatea specifică Sudului extrem - din nou, rimând nu neapărat perfect, dar în orice caz incitant, cu simţirea şi stilul herzogian. Nicholas Cage, un admirator fidel al rafinatului cineast european, a fost primul dintre realizatori care i-a identificat respondenţa faţă de inefabilul oraşului New Orleans, cu cultura şi ambianţele lui, cu traumele post-Katrina şi alambicatele sale interstiţii morale şi legale. Faptul devine cu atât mai semnificativ, cu cât recent am avut de-a face cu un eşec penibil-răsunător pe coordonate similare: întâlnirea preţios-calofilă şi snob-intelectualistă dintre Bertrand Tavernier şi universul sudist-francofon, consumată "In the Electric Mist"...
Pornind pe firul poveştii, putem ientifica marca inconfundabilă a autorului încă din prima secvenţă: salvarea de la înec a lui Evaristo Chavez, în siajul uraganului Katrina - un inciting event ca la carte, îmbinând dramatismul cu cinismul, spre a rezulta tipul de umor macabru ce va însoţi permanent povestirea. De fapt, semnificativ este tocmai acest mod în care plotul de tip policier evoluează gradual şi insidios spre zonele complementare. Dac-ar fi să-l disecăm ca la carte (procedeu pe care, cu riscul de a-i plictisi pe unii pentru care critica de film ar fi mai mult jonglerie verbală cu pretenţii eseistice decât analiză profesională riguroasă, nu voi obosi niciodată să-l reiau, ori de câte ori va fi cazul - cel puţin până vom avea şi noi o şcoală de cinema adevărată), scenariul lui William Finkelstein se bazează pe o premisă cât se poate de simplă: dacă un poliţist anti-drog din New Orleans investighează masacrarea familiei unui dealer? Dar dacă el însuşi e toxicoman? Pornind de aici, firul epic central se combină cu elemente din viaţa personală a protagonistului (propriile lui probleme cu drogurile, legăturile cu iubita prostituată, relaţia cu tatăl alcoolic şi tânăra lui soţie dependentă de bere, etc...), iar ceea ce ajunge să ne intereseze în final nu mai e atât rezolvarea cazului (oricum lipsită de spectaculos şi de lovituri de teatru mai mult sau mai puţin ieftine - sau, mai bine zis, soluţionată tocmai prin inserţia câtorva poncife explicite, semnalându-le clar să nu le luăm în serios), cât parcursul eroului... la drept vorbind, taman invers, căci Finkelstein, Herzog şi Cage construiesc unul dintre cei mai interesanţi anti-eroi din ultimii ani. Terence McDonagh nu e doar dependent de cocaină, ci şi pilos, corupt, şpăgar, violent, imoral (dar nu şi amoral!), lipsit de scrupule şi extrem de vulnerabil. Aglomerarea voită a deznodămintelor comunică net intenţia lui Herzon de a ne oferi nu o "rezolvare" credibilă, ci o glumă amar-trăsnită care să ne pună pe gânduri - inclusiv prin reapariţia forţată a lui Chavez, spre a închide cercul.
La fel ca în atâtea alte filme ale scrâşnitului autor münchenez, tonul narativ şi cheile stilistice pendulează continuu, cu accente ample, între meditativ şi dramatic, meschinărie şi grandoare, răceală ostilă şi implicare fierbinte. Regisorul îşi clădeşte povestea din mizanscene complexe, cu mişcări surprinzătoare ale personajelor, urmărite de o mobilitate nu mai puţin insolită a camerei - de la prelingeri insinuante ale braţului macaralei (vezi efectul extrem de puternic din deschiderea secvenţei accidentului cu aligatorul), până la discrete bâţâieli din mână, în cazul unor cadraje strânse, de relaţie personală între actori, cu o încărcătură tensională vibrantă (ca în conflictele familiale, sau confruntările intense dintre antagonişti). Nu lipsesc panoramele de atmosferă, cam expozitive ce-i drept (imaginea oraşului sub norii de furtună are frumuseţea ei de mare impact vizual, deşi supralicitarea prin soundtrack devine un adevărat clişeu la puterea a doua - un mod clişeatic de a ironiza alt loc comun: cadrele gen "Atenţie, vi se pregăteşte ceva!"), sau detaliile deliberat isterice, menite să transmită delirul paranoic al poliţistului aflat în plin high (orientate în special spre animale exotice: capul celui de-al doilea crocodil, privind de pe marginea şoselei, obsesivele iguane, peştii...) - din nou, discutabile ca justificare şi formulă, dar convingătoare cel puţin la nivel vizual. Se infiltrează printre ele numeroasele secvenţe ironice, antologice rămânând cea dintâi cu tinerii din parcare, cele două cu senila domnişoară Antoinette Fahringer, şi mai ales numărul de breakdance pe care-l execută sufletul după moarte, necesitând încă un glonţ.
De bună seamă, e o bucurie să-l revedem pe Nick Cage revenind la un rol serios, după incredibila serie de orori în care s-a compromis de-a lungul ultimilor ani (nu le voi cita aici, din deferenţă pentru filmul actual). Nebunia compusă de el e cabotină şi credibilă, cu elemente de haz negru şi o lipsă de inhibiţii la care mai-mai să nu ne-aşteptăm, după rigiditatea poncifelor în care se cantonase până nu demult. Eva Mendez nu e doar un sex-symbol, ci transmite şi marea mobilitate interioară a unui personaj care-ar fi putut cădea uşor în platitudine, creând un contrast energic cu Fairuza Balk. Iar Val Kilmer reuşeşte cu brio să ne facă să ne întrebăm, de fiecare dată când apare, ce mama dracu' o fi căutând în poziţia a doua de pe generic - şi în film, aşa, la modul general...
Fără a fi cine ştie ce operă nemuritoare care să se reţină din hiper-bogata filmografie a lui Herzog, "Păcatele unui poliţist" (acceptabilă traducere; din păcate continuată cu "...ultimul apel New Orleans": alo, tanti: "port of call" înseamnă "escală", n-are nici un zvâc cu "apelurile"!) se distinge totuşi prin meritul de a te ţine în priză două ore şi un minut, cu ochii înfipţi în ecran şi satisfacţia de a vedea, mare minune, cinema bun - şi, dacă nu datorită vreunor veleităţi de mare artă, nici cu ajutorul procedeelor superficiale ale filmului poliţist; pur şi simplu, pentru că e pe cât de original, pe atât de bine lucrat.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
28 octombrie, 2009, h. 10:00-11:15
Bucureşti, România
