Părerea criticului
Fac indienii ce fac şi iată că reuşesc să ofere un nou spectacol extraordinar şi cu mesaj universal: Bajrangi Bhaijaan/Puterea credinţei a devenit al doilea cel mai de succes film indian din toate timpurile (după PK), propunând o poveste despre bunătate, înţelegere şi comunicare. Filmul merită fără doar şi poate o vizită la cinema, pentru a vedea nu doar câţiva dintre cei mai populari actori indieni ai momentului, ci şi una dintre marile descoperiri actoriceşti ale deceniului.
Cu greu ai putea crede că o puştoaică de doar şase ani a putut fi în stare să-l eclipseze pe Salman Khan, dar iată că s-a întâmplat în filmul lui Kabir Khan. În zilele noastre, Shahida (Harshaali Malhotra), o fetiţă mută din Pakistan, este dusă de mama ei în India, unde o vizită la un templu ar putea să-i redea fetiţei darul vorbirii. Doar că pe drumul de întoarcere Shahida se pierde de mama ei şi rămâne singură în imensa Indie. Întâlnirea ei cu Pawan (Salman Khan), un adept al zeului hindus Hanuman, va fi providenţială pentru fetiţă, care se va trezi resortul central al unei aventuri ce îi va face pe indieni şi pakistanezi, două naţiuni aflate în război încă de la separarea din 1947, să respire la unison, într-o poveste ce şterge graniţele dintre ţări, religii, caste şi clase sociale.
Cu greu poţi găsi o poveste cu mesaj mai universal decât Puterea credinţei, un film care dezbracă omul de toate hainele pe care societatea i le aruncă în spate şi-l arată în esenţa lui: şocat să descopere că noua lui protejată este musulmană, Pawan va încerca să scape de ea cu orice preţ, dar curând va pricepe artificialul diferenţelor dintre ei şi o va ajuta, gata de orice sacrificiu. Până la urmă vedem fantastica aventură a doi inocenţi foarte diferiţi luptând împotriva unor convenţii absurde.
Românii ar putea să rezoneze foarte bine cu aventura lui Pawan şi a Shahidei datorită situaţiei dintre România şi Republica Moldova. Clar, nu este niciun război între ţările noastre, dar Puterea credinţei pune degetul pe o rană familiară şi pentru noi: o separare dictată de lideri şi regretată de mulţi oamenii obişnuiţi. Fără să dăm spoilere, filmul subliniază cum adesea inamicul este autoritatea preocupată doar de cifre, statistici şi politică. În puterea credinţei villain-ul este unul instituţional, absurd, o continuă sursă de umor, dar şi de abuzuri.
Kabir Khan oferă un melanj generos de emoţie, umor şi acţiune, dar nu se sfieşte să satirizeze diferenţele dintre religii şi modul cum oamenii se identifică drept hinduşi, musulmani, creştini sau budhişti uitând că viaţa este un cumul de experienţe similare şi că ceea ce ne deosebeşte nu-i religia, ci modul cum reacţionăm în faţa unei anumite situaţii. Pawan este un adept al zeului-maimuţă Hanuman şi se înclină de fiecare dată când vede o maimuţă, spre amuzamentul celor din jur. Este doar un exemplu de comportament cerut de tradiţie şi nu de vreo caracteristică personală.
Da, Puterea credinţei este un film o idee prea lung (128 de minute), dar nu plictiseşte. Da, este întrerupt de celebrele dansuri specifice Bollywood-ului, dar compensează cu o călătorie spectaculoasă ce contrazice tot ce este arbitrar în societatea globală. Da, are secvenţe de acţiune neverosimile, dar la sfârşit nu acelea îţi vor rămâne în memorie, ci un mesaj esenţial pe care nu îl auzim suficient de des: fii bun.
Cu greu ai putea crede că o puştoaică de doar şase ani a putut fi în stare să-l eclipseze pe Salman Khan, dar iată că s-a întâmplat în filmul lui Kabir Khan. În zilele noastre, Shahida (Harshaali Malhotra), o fetiţă mută din Pakistan, este dusă de mama ei în India, unde o vizită la un templu ar putea să-i redea fetiţei darul vorbirii. Doar că pe drumul de întoarcere Shahida se pierde de mama ei şi rămâne singură în imensa Indie. Întâlnirea ei cu Pawan (Salman Khan), un adept al zeului hindus Hanuman, va fi providenţială pentru fetiţă, care se va trezi resortul central al unei aventuri ce îi va face pe indieni şi pakistanezi, două naţiuni aflate în război încă de la separarea din 1947, să respire la unison, într-o poveste ce şterge graniţele dintre ţări, religii, caste şi clase sociale.
Cu greu poţi găsi o poveste cu mesaj mai universal decât Puterea credinţei, un film care dezbracă omul de toate hainele pe care societatea i le aruncă în spate şi-l arată în esenţa lui: şocat să descopere că noua lui protejată este musulmană, Pawan va încerca să scape de ea cu orice preţ, dar curând va pricepe artificialul diferenţelor dintre ei şi o va ajuta, gata de orice sacrificiu. Până la urmă vedem fantastica aventură a doi inocenţi foarte diferiţi luptând împotriva unor convenţii absurde.
Românii ar putea să rezoneze foarte bine cu aventura lui Pawan şi a Shahidei datorită situaţiei dintre România şi Republica Moldova. Clar, nu este niciun război între ţările noastre, dar Puterea credinţei pune degetul pe o rană familiară şi pentru noi: o separare dictată de lideri şi regretată de mulţi oamenii obişnuiţi. Fără să dăm spoilere, filmul subliniază cum adesea inamicul este autoritatea preocupată doar de cifre, statistici şi politică. În puterea credinţei villain-ul este unul instituţional, absurd, o continuă sursă de umor, dar şi de abuzuri.
Kabir Khan oferă un melanj generos de emoţie, umor şi acţiune, dar nu se sfieşte să satirizeze diferenţele dintre religii şi modul cum oamenii se identifică drept hinduşi, musulmani, creştini sau budhişti uitând că viaţa este un cumul de experienţe similare şi că ceea ce ne deosebeşte nu-i religia, ci modul cum reacţionăm în faţa unei anumite situaţii. Pawan este un adept al zeului-maimuţă Hanuman şi se înclină de fiecare dată când vede o maimuţă, spre amuzamentul celor din jur. Este doar un exemplu de comportament cerut de tradiţie şi nu de vreo caracteristică personală.
Da, Puterea credinţei este un film o idee prea lung (128 de minute), dar nu plictiseşte. Da, este întrerupt de celebrele dansuri specifice Bollywood-ului, dar compensează cu o călătorie spectaculoasă ce contrazice tot ce este arbitrar în societatea globală. Da, are secvenţe de acţiune neverosimile, dar la sfârşit nu acelea îţi vor rămâne în memorie, ci un mesaj esenţial pe care nu îl auzim suficient de des: fii bun.
