Părerea criticului
Debutul în lungmetraj al regizorului Octav Chelaru
„Mulțumesc!” Așa îi răspunde Ecaterina, profesoara de religie, lui Iuliu, elevul ei, după ce fac sex în mașină. Locul idilic în care se consumă într-un act intens obsesia celor doi e și locul în care Ecaterina își ascunde țigările, sub o piatră, de unde se mai servește din când în când cu câte o recompensă, în urma porției de jogging prin pădure, singura ei formă de libertate. Pentru că altfel, Ecaterina e sclava îndatoririlor ei civice, materne sau creștinești. De la școală acasă, de la fiul ei la soțul ei, tot sistemul o revendică și o subjugă.
Ecaterina, însă, nu e o profă de religie obișnuită. Ea își îndeamnă elevii să pună întrebări în schimbul unei note iar orele ei par mai degrabă seminare de filosofie. Elevii nu doar că pun întrebări, dar adresează chiar frământări fundamentale, legate de liberul arbitru versus predeterminare, de paradoxul trădării lui Iuda și așa mai departe. Iuliu se întâmplă să fie apăsat de astfel de căutări, fiind și el o victimă inadaptată, cu o copilărie dureroasă în cârcă.
Debutul în lungmetraj al regizorului Octav Chelaru pare să chestioneze în mod deschis relevanța dogmei religioase și îngustimile sufocante ale valorilor noastre. Inspirat din idila reală a unei profesoare de religie din Piatra Neamț cu un elev de-al său, acest subiect ne e din prima prezentat ca un tabu. Fiindcă, prin natura personajelor implicate, motorul erotismului lor e din start catalogat drept obsesiv și nelalocul lui. Iar în spatele unui „mulțumesc”, nu stă nici măcar o fărâmă de pasiune reală, doar o pulsiune pe care Ecaterina și-o reneagă vehement tot așa cum își reneagă soțul (care e și preot) și idolii fantasmatici cărora a fost instruită să li se închine.
Alexandru Papadopol nu e chiar primul actor care ne vine în minte când ne gândim la un preot. Alegerea lui trădează tentativa de a caricaturiza despotismul, sau cel puțin de a-l îmblânzi, doar că în tonul sobru al poveștii, în care comicul se rezumă la limbaj, orice tentativă de a parodia devine o poleială. În schimb, Mălina Manovici e o actriță talentată și bine aleasă. Vocea și privirile ei trădează un spirit chinuit, iar Sergiu Smerea (Iulian) îl punctează bine pe acest licean nietzschian tulburat. Doar că personajele celor doi ajung în ghearele unui Balaur.
Prin felul moralist în care filmul condamnă atracția celor doi, ne dezvăluie pudoarea unei lumi care nu se mai poate reprezenta pe sine decât într-un mod pudic. Tensiunea aproape constantă de thriller, sau coloana sonoră a lui Martin Kohlstedt, un pian când visător, când grav, ilustrează vinovăția pe care Ecaterina o asociază cu propria plăcere. Însă filmul nu îi lasă acestei femei nicio urmă de bucurie, iar tragedia e deja consumată încă de la bun început. Dacă Ecaterina nu era, ca în povestea sursă, profesoară de religie, poate că s-ar fi putut ajunge la o idilă adevărată. Ca în Noce blanche, unde un profesor de filosofie se îndrăgostește de o puștoaică (Vanessa Paradis) cinică și călită, cu un trecut aspru și un prezent incert, ca Iuliu.
Altfel, prin propriile neajunsuri, filmul reușește să ne lase cu niște întrebări de nota zece. Oare mai e relevantă, în România ortodoxă cel puțin, religia ca mască a opresiunii?
„Mulțumesc!” Așa îi răspunde Ecaterina, profesoara de religie, lui Iuliu, elevul ei, după ce fac sex în mașină. Locul idilic în care se consumă într-un act intens obsesia celor doi e și locul în care Ecaterina își ascunde țigările, sub o piatră, de unde se mai servește din când în când cu câte o recompensă, în urma porției de jogging prin pădure, singura ei formă de libertate. Pentru că altfel, Ecaterina e sclava îndatoririlor ei civice, materne sau creștinești. De la școală acasă, de la fiul ei la soțul ei, tot sistemul o revendică și o subjugă.
Ecaterina, însă, nu e o profă de religie obișnuită. Ea își îndeamnă elevii să pună întrebări în schimbul unei note iar orele ei par mai degrabă seminare de filosofie. Elevii nu doar că pun întrebări, dar adresează chiar frământări fundamentale, legate de liberul arbitru versus predeterminare, de paradoxul trădării lui Iuda și așa mai departe. Iuliu se întâmplă să fie apăsat de astfel de căutări, fiind și el o victimă inadaptată, cu o copilărie dureroasă în cârcă.
Debutul în lungmetraj al regizorului Octav Chelaru pare să chestioneze în mod deschis relevanța dogmei religioase și îngustimile sufocante ale valorilor noastre. Inspirat din idila reală a unei profesoare de religie din Piatra Neamț cu un elev de-al său, acest subiect ne e din prima prezentat ca un tabu. Fiindcă, prin natura personajelor implicate, motorul erotismului lor e din start catalogat drept obsesiv și nelalocul lui. Iar în spatele unui „mulțumesc”, nu stă nici măcar o fărâmă de pasiune reală, doar o pulsiune pe care Ecaterina și-o reneagă vehement tot așa cum își reneagă soțul (care e și preot) și idolii fantasmatici cărora a fost instruită să li se închine.
Alexandru Papadopol nu e chiar primul actor care ne vine în minte când ne gândim la un preot. Alegerea lui trădează tentativa de a caricaturiza despotismul, sau cel puțin de a-l îmblânzi, doar că în tonul sobru al poveștii, în care comicul se rezumă la limbaj, orice tentativă de a parodia devine o poleială. În schimb, Mălina Manovici e o actriță talentată și bine aleasă. Vocea și privirile ei trădează un spirit chinuit, iar Sergiu Smerea (Iulian) îl punctează bine pe acest licean nietzschian tulburat. Doar că personajele celor doi ajung în ghearele unui Balaur.
Prin felul moralist în care filmul condamnă atracția celor doi, ne dezvăluie pudoarea unei lumi care nu se mai poate reprezenta pe sine decât într-un mod pudic. Tensiunea aproape constantă de thriller, sau coloana sonoră a lui Martin Kohlstedt, un pian când visător, când grav, ilustrează vinovăția pe care Ecaterina o asociază cu propria plăcere. Însă filmul nu îi lasă acestei femei nicio urmă de bucurie, iar tragedia e deja consumată încă de la bun început. Dacă Ecaterina nu era, ca în povestea sursă, profesoară de religie, poate că s-ar fi putut ajunge la o idilă adevărată. Ca în Noce blanche, unde un profesor de filosofie se îndrăgostește de o puștoaică (Vanessa Paradis) cinică și călită, cu un trecut aspru și un prezent incert, ca Iuliu.
Altfel, prin propriile neajunsuri, filmul reușește să ne lase cu niște întrebări de nota zece. Oare mai e relevantă, în România ortodoxă cel puțin, religia ca mască a opresiunii?
