Părerea criticului
Unul dintre cuvintele folosite excesiv la Hollywood este "epic", iar un altul este "vizionar", pentru că Hollywood-ul are mult mai puţini regizori vizionari decât le place PR-iştilor de acolo să creadă. Revenind la "epic", vei găsi puţine filme care să merite mai mult această etichetă decât Bastardul/The Promised Land lui Nikolaj Arcel, lansat pe ecrane vineri după o premieră naţională în selecţia festivalului Transilvania.
După o premieră mondială în competiţia oficială a festivalului de la Veneţia, Bastardul nu se dă în lături de la nimic pentru a impresiona, de la interpretarea lui Mads Mikkelsen la o nemaipomenită luptă cu natura nemiloasă şi preconcepţiile unei societăţi încă şi mai nemiloase. În centrul atenţiei este Ludvig Kahlen (Mikkelsen), un căpitan scăpătat care se întoarce în Danemarca natală şi în 1795 obţine permisiunea de la rege să pună bazele unei colonii în cea mai aridă şi neprimitoare regiune a ţării.
Doar că lupta lui Ludvig cu natura îi atrage atenţia unui nobil local, Frederik Schinkel (Simon Bennebjerg), care are şi el pretenţii asupra aceloraşi teritorii. Lucrurile se complică şi mai mult când Ludvig îi primeşte în colonia sa pe Johannes Eriksen şi soţia lui, Ann Barbara, doi servi (echivalentul local al unor iobagi) fugiţi de pe moşia lui Schinkel, ceea ce alimentează încă şi mai mult furia nobilului celebru pentru cruzimea sa.
Este entuziasmantă precizia cu care regizorul Nikolaj Arcel (care a mai colaborat cu Mikkelsen la A Royal Affair) abordează cele două mari lupte ale filmului, cea cu pământul sterp şi cea cu preconcepţiile societăţii. Într-una, Ludvig pare un Sisif înfruntând peisajul nemărginit doldora de pietre şi buruieni sau gerul iernii. În cea de-a doua, eroul este un David înfruntând un Goliat al societăţii. Bastardul unui nobil şi complet lipsit de resurse financiare, Ludvig nu are nici un ascendent asupra lui Schinkel, un psihopat pe deplin protejat de privilegiu şi avere.
Dacă lupta eroului cu pământul umple ecranul cu nenumărate nuanţe de cafeniu şi maro, cea socială subliniază contrastul dintre benefiul obţinut prin muncă proprie şi cel obţinut doar pentru că eşti fiul cuiva. Scenariul scris de regizor împreună cu colaboratorul său frecvent, Anders Thomas Jensen, îl înconjoară pe Ludvig cu personaje pe care societatea nu le lasă să-şi depăşească condiţia, pentru că locul lor în lume este blocat de preconcepţii şi prejudecăţi.
O avem pe de o parte pe Ann Barbara (Amanda Collin, cel mai bine cunoscută global datorită rolului principal din serialul HBO Raised by Wolves), care fuge de la moşia lui Schinkel după ce acesta o violează. O avem pe Edel Helene (Kristine Kujath Thorp), frumoasa verişoara a lui Schinkel forţată să accepte logodna cu acesta, deşi o dezgustă şi o înspăimântă. În sfârşit, Anmai Mus (Melina Hagberg), o ţigăncuşă dintr-un trib de nomazi care se aciuează pe lângă colonia lui Ludvig. Orice ar face aceste personaje, oricât ar munci şi la orice ar excela, locul lor în societate nu se poate schimba, altcineva având decizia finală în ceea ce le priveşte.
Arcel nu pică în capcana de a crea un protagonist perfect, în deplin contrast cu redutabilul său antagonist. Obsedat de îndeplinirea misiunii sale, Ludvig nu ezită să-şi ţină apropiaţii în sărăcie lucie sau chiar să-i sacrifice, dacă asta îl aduce mai aproape de a-şi vedea visul împlinit. Din fericire, eroul înţelege că nici el nu va reuşi să-şi schimbe locul în lume, oricâte compromisuri ar face şi că mai bine ar fi să-şi urmeze inima decât să facă jocul celor puternici. Această înţelegere vine cu o fenomenală eliberare, atât pentru el, cât şi pentru public, iar Bastardul devine astfel unul dintre cele mai bune filme de epocă văzute anul acesta la cinema.
După o premieră mondială în competiţia oficială a festivalului de la Veneţia, Bastardul nu se dă în lături de la nimic pentru a impresiona, de la interpretarea lui Mads Mikkelsen la o nemaipomenită luptă cu natura nemiloasă şi preconcepţiile unei societăţi încă şi mai nemiloase. În centrul atenţiei este Ludvig Kahlen (Mikkelsen), un căpitan scăpătat care se întoarce în Danemarca natală şi în 1795 obţine permisiunea de la rege să pună bazele unei colonii în cea mai aridă şi neprimitoare regiune a ţării.
Doar că lupta lui Ludvig cu natura îi atrage atenţia unui nobil local, Frederik Schinkel (Simon Bennebjerg), care are şi el pretenţii asupra aceloraşi teritorii. Lucrurile se complică şi mai mult când Ludvig îi primeşte în colonia sa pe Johannes Eriksen şi soţia lui, Ann Barbara, doi servi (echivalentul local al unor iobagi) fugiţi de pe moşia lui Schinkel, ceea ce alimentează încă şi mai mult furia nobilului celebru pentru cruzimea sa.
Este entuziasmantă precizia cu care regizorul Nikolaj Arcel (care a mai colaborat cu Mikkelsen la A Royal Affair) abordează cele două mari lupte ale filmului, cea cu pământul sterp şi cea cu preconcepţiile societăţii. Într-una, Ludvig pare un Sisif înfruntând peisajul nemărginit doldora de pietre şi buruieni sau gerul iernii. În cea de-a doua, eroul este un David înfruntând un Goliat al societăţii. Bastardul unui nobil şi complet lipsit de resurse financiare, Ludvig nu are nici un ascendent asupra lui Schinkel, un psihopat pe deplin protejat de privilegiu şi avere.
Dacă lupta eroului cu pământul umple ecranul cu nenumărate nuanţe de cafeniu şi maro, cea socială subliniază contrastul dintre benefiul obţinut prin muncă proprie şi cel obţinut doar pentru că eşti fiul cuiva. Scenariul scris de regizor împreună cu colaboratorul său frecvent, Anders Thomas Jensen, îl înconjoară pe Ludvig cu personaje pe care societatea nu le lasă să-şi depăşească condiţia, pentru că locul lor în lume este blocat de preconcepţii şi prejudecăţi.
O avem pe de o parte pe Ann Barbara (Amanda Collin, cel mai bine cunoscută global datorită rolului principal din serialul HBO Raised by Wolves), care fuge de la moşia lui Schinkel după ce acesta o violează. O avem pe Edel Helene (Kristine Kujath Thorp), frumoasa verişoara a lui Schinkel forţată să accepte logodna cu acesta, deşi o dezgustă şi o înspăimântă. În sfârşit, Anmai Mus (Melina Hagberg), o ţigăncuşă dintr-un trib de nomazi care se aciuează pe lângă colonia lui Ludvig. Orice ar face aceste personaje, oricât ar munci şi la orice ar excela, locul lor în societate nu se poate schimba, altcineva având decizia finală în ceea ce le priveşte.
Arcel nu pică în capcana de a crea un protagonist perfect, în deplin contrast cu redutabilul său antagonist. Obsedat de îndeplinirea misiunii sale, Ludvig nu ezită să-şi ţină apropiaţii în sărăcie lucie sau chiar să-i sacrifice, dacă asta îl aduce mai aproape de a-şi vedea visul împlinit. Din fericire, eroul înţelege că nici el nu va reuşi să-şi schimbe locul în lume, oricâte compromisuri ar face şi că mai bine ar fi să-şi urmeze inima decât să facă jocul celor puternici. Această înţelegere vine cu o fenomenală eliberare, atât pentru el, cât şi pentru public, iar Bastardul devine astfel unul dintre cele mai bune filme de epocă văzute anul acesta la cinema.
