Părerea criticului
Ştii deja, probabil, că echipa din spatele lui Battleship este şi cea din spatele trilogiei Transformers (e de ajuns doar să asculţi trailerele, nu să le şi vezi), prin urmare aşteptările tale deja se situează în această zonă: efecte speciale trăsnet, poveste de umplutură. Într-adevăr, aşa este. Battleship ia notă mare la spectaculosul efectelor vizuale, dar te asigurăm că este sub Transformers în ceea ce priveşte scenariul: uneori o să pufnească râsul la replicile sforăitoare şi micile artificii (se voiau emoţionante) gândite de Jon şi Erich Hoeber...
Battleship ne-a făcut să ne fie dor de perioada în care filmele de la Hollywood aveau 80-90 de minute, iar acestea erau folosite nu doar pentru a ni se arăta noutăţile în materie de efecte speciale. Battleship este mult, mult prea lung (aproximativ două ore şi zece minute) pentru ceea ce oferă, pierzându-se mult timp la început pentru a-l cunoaşte pe Alex Hopper (Taylor Kitsch), un tânăr al cărui potenţial imens (l-a citit pe Homer, iar Arta războiului a citit-o de şase ori, dar nu ştie că tratatul de tactică e chinez şi nu japonez) este ştirbit de spiritul său năvalnic şi de dificultatea de a accepta autoritatea altcuiva. În aceste condiţii, Alex se înrolează în marină şi decizia vine chiar la timp, pentru că extratereştii se pregătesc să invadeze Terra, fără ca scenariştii să-ţi spună exact de ce...
Ce mai încoace şi încolo, Battleship nimereşte drept la ţintă sub un singur aspect, cel al efectelor speciale, dar cu excepţia unei secvenţe finale cu totul spectaculoase, nu-ţi arată mai mult decât ai văzut în alte SF-uri cu invazii extraterestre. Nouă ni s-a părut că seamănă foarte mult cu Battle: Los Angeles, SF-ul relativ prost primit de anul trecut, a cărui iniţiativă era să prezinte "realist" o astfel de invazie, dar care nu reuşea decât să fie lacrimogen şi exagerat. Şi Battleship ratează câteva discursuri despre datorie, onoare, eroism şi aşa mai departe, iar unele replici te vor face pur şi simplu să pufneşti...
Ştim, trailerele arată foarte bine şi te-au făcut, probabil, să-ţi bifezi în program trei ore de petrecut la cinema în weekendul următor. Nu este o idee proastă, dar te rugăm să-ţi temperezi aşteptările, pentru a nu fi dezamăgit. Cel mai bine ar fi să-ţi suni câţiva prieteni şi să mergeţi în grup la cinema, pentru a aprecia la momentele bune şi a comenta la cele mai puţin bune. Cinemagia nu încurajează vorbitul în sala de cinema, desigur, dar efectele sonore din Battleship sunt atât de... sonore, încât nici măcar un strigăt de-ale lui Tarzan nu i-ar deranja pe ceilalţi spectatori...
Dacă ţi-era teamă că se termină filmul fără să vezi cum arată extratereştrii, stai liniştit, o să-i vezi, doar c-o să-ţi pară cam rău după. Credem că te-ai plictisit şi tu de sutele de extratereştrii cu aspect umanoid care ne-au tot invadat în ultima vreme, iar cei din Battleship nu fac excepţie. Ăştia sunt cool mai ales după standardele umane: poartă cioc şi... ochelari de soare! Şi în luptele cu oamenii nu sar direct să-i omoare, ci fac întâi tot felul de mişcări ciudate, absolut nepractice, dar care probabil se voiau spectaculoase pe ecran...
De actori nu mai zicem nimic, că nu prea au ce juca şi la ce replici trebuie să pronunţe nici măcar Marlon Brando nu se putea descurca mai bine. Adesea pomenită în campania de promovare, Rihanna, la primul rol pe marele ecran, este chiar naturală în rolul lui Raikes, o "soldăţică" foarte pricepută şi cu radarul, dar şi cu mitraliera... La un moment dat când a început să fredoneze în timpul filmului, ne-a părut rău că melodia nu era Umbrella sau Please, Don't Stop the Music, ar fi fost un moment total.
Battleship ne-a făcut să ne fie dor de perioada în care filmele de la Hollywood aveau 80-90 de minute, iar acestea erau folosite nu doar pentru a ni se arăta noutăţile în materie de efecte speciale. Battleship este mult, mult prea lung (aproximativ două ore şi zece minute) pentru ceea ce oferă, pierzându-se mult timp la început pentru a-l cunoaşte pe Alex Hopper (Taylor Kitsch), un tânăr al cărui potenţial imens (l-a citit pe Homer, iar Arta războiului a citit-o de şase ori, dar nu ştie că tratatul de tactică e chinez şi nu japonez) este ştirbit de spiritul său năvalnic şi de dificultatea de a accepta autoritatea altcuiva. În aceste condiţii, Alex se înrolează în marină şi decizia vine chiar la timp, pentru că extratereştii se pregătesc să invadeze Terra, fără ca scenariştii să-ţi spună exact de ce...
Ce mai încoace şi încolo, Battleship nimereşte drept la ţintă sub un singur aspect, cel al efectelor speciale, dar cu excepţia unei secvenţe finale cu totul spectaculoase, nu-ţi arată mai mult decât ai văzut în alte SF-uri cu invazii extraterestre. Nouă ni s-a părut că seamănă foarte mult cu Battle: Los Angeles, SF-ul relativ prost primit de anul trecut, a cărui iniţiativă era să prezinte "realist" o astfel de invazie, dar care nu reuşea decât să fie lacrimogen şi exagerat. Şi Battleship ratează câteva discursuri despre datorie, onoare, eroism şi aşa mai departe, iar unele replici te vor face pur şi simplu să pufneşti...
Ştim, trailerele arată foarte bine şi te-au făcut, probabil, să-ţi bifezi în program trei ore de petrecut la cinema în weekendul următor. Nu este o idee proastă, dar te rugăm să-ţi temperezi aşteptările, pentru a nu fi dezamăgit. Cel mai bine ar fi să-ţi suni câţiva prieteni şi să mergeţi în grup la cinema, pentru a aprecia la momentele bune şi a comenta la cele mai puţin bune. Cinemagia nu încurajează vorbitul în sala de cinema, desigur, dar efectele sonore din Battleship sunt atât de... sonore, încât nici măcar un strigăt de-ale lui Tarzan nu i-ar deranja pe ceilalţi spectatori...
Dacă ţi-era teamă că se termină filmul fără să vezi cum arată extratereştrii, stai liniştit, o să-i vezi, doar c-o să-ţi pară cam rău după. Credem că te-ai plictisit şi tu de sutele de extratereştrii cu aspect umanoid care ne-au tot invadat în ultima vreme, iar cei din Battleship nu fac excepţie. Ăştia sunt cool mai ales după standardele umane: poartă cioc şi... ochelari de soare! Şi în luptele cu oamenii nu sar direct să-i omoare, ci fac întâi tot felul de mişcări ciudate, absolut nepractice, dar care probabil se voiau spectaculoase pe ecran...
De actori nu mai zicem nimic, că nu prea au ce juca şi la ce replici trebuie să pronunţe nici măcar Marlon Brando nu se putea descurca mai bine. Adesea pomenită în campania de promovare, Rihanna, la primul rol pe marele ecran, este chiar naturală în rolul lui Raikes, o "soldăţică" foarte pricepută şi cu radarul, dar şi cu mitraliera... La un moment dat când a început să fredoneze în timpul filmului, ne-a părut rău că melodia nu era Umbrella sau Please, Don't Stop the Music, ar fi fost un moment total.
