Părerea criticului
Trebuie spus de la bun început că această cronică ar fi fost concepută cu totul diferit dacă L'amour ouf/Iubire fără limite s-ar fi lansat oricând altcândva în cursul anului. Dar filmul francezului Gilles Lellouche, unul din marile hituri ale anului trecut în Franţa, se lansează chiar de Ziua Îndrăgostiţilor, când cuplurile depun eforturi considerabile pentru a-şi celebra dragostea, iar o vizită la cinema are toate şansele să-i satisfacă pe ambii parteneri.
Este greu să alegi un film de Ziua Îndrăgostiţilor, pentru că dacă mergeţi la o comedie romantică clasică, el s-ar putea plânge că e prea siropoasă. Dacă alege el, ea s-ar putea plânge că filmul nu e suficient de romantic. Intră în scenă Iubire fără limite, care combină romantismul cu violenţa, totul ambalat într-o discuţie ataşantă despre destinul prestabilit şi despre prima iubire care nu doar că nu se uită niciodată, dar nici nu se termină niciodată. Mai mult, L'amour ouf începe cu o rană atât de adâncă, încât puţinul nostru, al fiecăruia, pare o adevărată binecuvântare, chiar dacă iubirea pe care o trăim nici nu se poate compara cu iubirea fără limite a protagoniştilor.
L'amour ouf este unul dintre acele filme care încep cu sfârşitul: Clotaire (François Civil) este gangster şi îşi atacă oponenţii alături de cei mai buni tovarăşi, dar cade secerat de un glonţ în cap. În acelaşi timp, telefonul său sună îndelung, la capătul celălalt al firului aflându-se disperată şi neputincioasă Jackie (Adèle Exarchopoulos): din păcate, Clotaire nu va mai răspunde niciodată.
Filmul sare apoi cu 11 ani în urmă, când Jackie (Mallory Wanecque) şi Clotaire (Malik Frikah) sunt elevi la liceu într-un orăşel din nordul Franţei anilor '80. Ea şi-a pierdut recent mama, el este orfan şi locuieşte în casa unui asistent paternal mai generos cu palmele decât cu vorba bună. Pe Jackie şi Clotaire pare să-i despartă totul, doar că fix ceea ce îi desparte îi face şi să se apropie unul de celălalt, într-una din cele mai luminoase iubiri adolescentine pe care le-ai putea vedea la cinema.
Cum spuneam, într-un alt context această cronică ar fi sunat altfel. Filmul este prea lung (166 de minute, adică două ore şi 46 de minute) şi uneori repetitiv, dar asta nu înseamnă deloc că cinema-ul expansiv al lui Lellouche nu convinge secundă de secundă. Filmul are o nonşalanţă cuceritoare şi un ritm obsedant, iar chimia dintre Civil şi Exarchopoulos şi dintre Frikah şi Wanecque este ireproşabilă. Mai mult, Lellouche filmează totul într-o lumină caldă, exact acea lumină în care ne amintim cele mai frumoase momente ale adolescenţei.
L'amour ouf s-a lansat anul trecut în competiţia oficială a festivalului de la Cannes şi a polarizat critica, dar nu şi publicul, nu mai puţin de cinci milioane de francezi plătind un bilet la cinema pentru a vedea acest film plin de culoare, muzică şi dans (fără să fie un muzical, L'amour ouf are energia unui muzical complet deconectat de realitate), gata să se repeadă ca o săgeată în esenţa dulce-amară a iubirii. Pot înţelege de ce ar respinge cineva L'amour ouf şi poate o să te respingă şi pe tine, dar garantez că dacă vei reveni altădată la el, cu o altă experienţă şi într-o altă stare, te vei îndrăgosti iremediabil de energia lui.
Se spune că nu poţi descrie adevărata dragoste, cel mult poţi avea certitudinea că ai trăit-o, dacă eşti unul din norocoşii care au parte de această experienţă. L'amour ouf este transpunerea cinematografică a acestui sentiment dezarmant, care declanşează un asemenea cataclism în inimă şi corp încât mai că ar trebui să inspire teamă şi nu fascinaţie. Faţă în faţă cu iubirea fără limite, Lellouche pune şi resemnarea celui care nu a iubit niciodată, în cuvintele tatălui (Karim Leklou, din Vincent doit mourir, un alt film despre o iubire imposibilă) lui Clotaire: "Dacă în viaţă nu-ţi place nimic, măcar nu o să fii dezamăgit", spune el, iar publicul intuieşte că nu aceasta e calea, ci cea fără de întoarcere aleasă de Jackie şi Clotaire.
Este greu să alegi un film de Ziua Îndrăgostiţilor, pentru că dacă mergeţi la o comedie romantică clasică, el s-ar putea plânge că e prea siropoasă. Dacă alege el, ea s-ar putea plânge că filmul nu e suficient de romantic. Intră în scenă Iubire fără limite, care combină romantismul cu violenţa, totul ambalat într-o discuţie ataşantă despre destinul prestabilit şi despre prima iubire care nu doar că nu se uită niciodată, dar nici nu se termină niciodată. Mai mult, L'amour ouf începe cu o rană atât de adâncă, încât puţinul nostru, al fiecăruia, pare o adevărată binecuvântare, chiar dacă iubirea pe care o trăim nici nu se poate compara cu iubirea fără limite a protagoniştilor.
L'amour ouf este unul dintre acele filme care încep cu sfârşitul: Clotaire (François Civil) este gangster şi îşi atacă oponenţii alături de cei mai buni tovarăşi, dar cade secerat de un glonţ în cap. În acelaşi timp, telefonul său sună îndelung, la capătul celălalt al firului aflându-se disperată şi neputincioasă Jackie (Adèle Exarchopoulos): din păcate, Clotaire nu va mai răspunde niciodată.
Filmul sare apoi cu 11 ani în urmă, când Jackie (Mallory Wanecque) şi Clotaire (Malik Frikah) sunt elevi la liceu într-un orăşel din nordul Franţei anilor '80. Ea şi-a pierdut recent mama, el este orfan şi locuieşte în casa unui asistent paternal mai generos cu palmele decât cu vorba bună. Pe Jackie şi Clotaire pare să-i despartă totul, doar că fix ceea ce îi desparte îi face şi să se apropie unul de celălalt, într-una din cele mai luminoase iubiri adolescentine pe care le-ai putea vedea la cinema.
Cum spuneam, într-un alt context această cronică ar fi sunat altfel. Filmul este prea lung (166 de minute, adică două ore şi 46 de minute) şi uneori repetitiv, dar asta nu înseamnă deloc că cinema-ul expansiv al lui Lellouche nu convinge secundă de secundă. Filmul are o nonşalanţă cuceritoare şi un ritm obsedant, iar chimia dintre Civil şi Exarchopoulos şi dintre Frikah şi Wanecque este ireproşabilă. Mai mult, Lellouche filmează totul într-o lumină caldă, exact acea lumină în care ne amintim cele mai frumoase momente ale adolescenţei.
L'amour ouf s-a lansat anul trecut în competiţia oficială a festivalului de la Cannes şi a polarizat critica, dar nu şi publicul, nu mai puţin de cinci milioane de francezi plătind un bilet la cinema pentru a vedea acest film plin de culoare, muzică şi dans (fără să fie un muzical, L'amour ouf are energia unui muzical complet deconectat de realitate), gata să se repeadă ca o săgeată în esenţa dulce-amară a iubirii. Pot înţelege de ce ar respinge cineva L'amour ouf şi poate o să te respingă şi pe tine, dar garantez că dacă vei reveni altădată la el, cu o altă experienţă şi într-o altă stare, te vei îndrăgosti iremediabil de energia lui.
Se spune că nu poţi descrie adevărata dragoste, cel mult poţi avea certitudinea că ai trăit-o, dacă eşti unul din norocoşii care au parte de această experienţă. L'amour ouf este transpunerea cinematografică a acestui sentiment dezarmant, care declanşează un asemenea cataclism în inimă şi corp încât mai că ar trebui să inspire teamă şi nu fascinaţie. Faţă în faţă cu iubirea fără limite, Lellouche pune şi resemnarea celui care nu a iubit niciodată, în cuvintele tatălui (Karim Leklou, din Vincent doit mourir, un alt film despre o iubire imposibilă) lui Clotaire: "Dacă în viaţă nu-ţi place nimic, măcar nu o să fii dezamăgit", spune el, iar publicul intuieşte că nu aceasta e calea, ci cea fără de întoarcere aleasă de Jackie şi Clotaire.
