Îmi era dor să văd un noul film realizat de către Tim Burton, care va rămâne pe veci regizorul meu preferat de o artă unică.
Readucerea pe ecrane a personajului comic, dar în același timp macabru și scârbos, Beetlejuice, ne întoarce puțin în timp, făcându-ne să gustăm iarăși din supremația goticului.
O mare plăcere să revăd cast-ul original.
Filmul m-a făcut să mă simt bine, m-a amuzat, iar scenele de musical m-au surprins într-un mod plăcut.
Tind să recunosc să această continuare nu are același farmec ca și primul, dar în mare parte l-am savurat.
Phantom_sub
pe 07 Septembrie 2024 14:13
E bunicel Beetlejuice Beetlejuice.Nu am văzut relația mamă - fiică dintre Winona Ryder și Jenna Ortega. Păreau mai mult două prietene înstrăinate. În plus, se cam eclipsau una pe cealaltă. Nu știu, nici relația dintre Catherine O'Hara, Ortega și Ryder nu mi-a părut prea interesantă sau convingătoare. Au încercat să bage cu forța această relație de ură - iubire. Nu am fost convins. Cel mai interesant lucru de departe a fost lumea de apoi. Totul legat la lumea de apoi a fost interesant. Și când era în scenă Winona cu Michael Keaton se vedea un adevărat masterclass. Au fost scene de comedie, dar nu pot să spun că am râs în hohote, o dată sau de două am râs discret. Filmul nu are un sfârșit închis, cam lasă loc de o potențială continuare!
R_Afc
pe 07 Septembrie 2024 01:05
Personajele care populează acest film sînt mai mult traumatizate decît bizare. Tonul extrem al interpretărilor este mai aproape de isterie decît de excentricitate. Ritmul este grăbit și inconsecvent. Problema nu este nicidecum lipsa de continuitate între filme. Nu caut neapărat erori sau contradicții, mai ales că firul cinematografic nu este ceva divin, care să nu poată fi ignorat. Doar că succesiunea circumstanțelor arată că alunecările și fracturile sînt lipsite de convingerea și încrederea care caracterizau primele filme ale lui domnului Tim Burton. Realizatorii pleacă de la premisa că toată lumea a văzut originalul ceea ce este o presupunere riscantă, avînd în vedere că au trecut 24 de ani de la prima parte.
În anumite momente, comedia anarhică face loc unui sentimentalism greoi, în timp ce interpretarea te face să-ți acoperi ochii.
Omagiul adus filmelor de groază italiene este mai mult un moment de reculegere, o idee pescuită dintr-un craniu fără inspirație. Totul pare un pic mai apatic, inclusiv Beetlejuice. În prima parte, era omniprezent și agasant. Aici, el lasă cea mai mare parte a filmărilor celor trei generații de femei din familie.
Ceea ce mă distanțează cel mai mult de acest nou Beetlejuice este faptul că lumea lui Burton a părut întotdeauna mai apropiată de cea a trenurilor fantomă dintr-un bîlci sătesc, de cartonul vopsit, de cauciucuri și marionete tăiate, decît de această expunere siliconată, strălucitoare, superficială și mohorîtă. La vîrsta de 73 de ani, Michael Keaton încă mai insuflă acestui personaj o explozie de energie maniacală, dominînd fiecare scenă în care apare ca un potentat în descompunere al vieții de apoi. Scenariștii îi pun în cavitatea bucală cîteva replici reușite.
Ritmul crește rapid, ajungînd la un crescendo și rămîne acolo pe toată durata filmului, dar acțiunea se pierde în haosul de piață, inclusiv punctele interesante ale intrigii care ar ajuta pelicula să aibă mai mult sens. Personaje promițătoare interpretate de Willem Dafoe și Monica Bellucci sînt desenate superficial și aruncate repede la primul coș de gunoi găsit pe marginea scenariului. Ryder și O'Hara par să se fi transformat în personajele lor de-a lungul anilor, așa că amîndouă par naturale. Ortega este o stea în ascensiune, dar nu este prezentată foarte mult.
Patrea a doua este o risipă a unei distribuții bune și o știrbire a moștenirii predecesorului. Umor prebizibil, sentimente conservate și telenovelisme exagerate.
Readucerea pe ecrane a personajului comic, dar în același timp macabru și scârbos, Beetlejuice, ne întoarce puțin în timp, făcându-ne să gustăm iarăși din supremația goticului.
O mare plăcere să revăd cast-ul original.
Filmul m-a făcut să mă simt bine, m-a amuzat, iar scenele de musical m-au surprins într-un mod plăcut.
Tind să recunosc să această continuare nu are același farmec ca și primul, dar în mare parte l-am savurat.
În anumite momente, comedia anarhică face loc unui sentimentalism greoi, în timp ce interpretarea te face să-ți acoperi ochii.
Omagiul adus filmelor de groază italiene este mai mult un moment de reculegere, o idee pescuită dintr-un craniu fără inspirație. Totul pare un pic mai apatic, inclusiv Beetlejuice. În prima parte, era omniprezent și agasant. Aici, el lasă cea mai mare parte a filmărilor celor trei generații de femei din familie.
Ceea ce mă distanțează cel mai mult de acest nou Beetlejuice este faptul că lumea lui Burton a părut întotdeauna mai apropiată de cea a trenurilor fantomă dintr-un bîlci sătesc, de cartonul vopsit, de cauciucuri și marionete tăiate, decît de această expunere siliconată, strălucitoare, superficială și mohorîtă. La vîrsta de 73 de ani, Michael Keaton încă mai insuflă acestui personaj o explozie de energie maniacală, dominînd fiecare scenă în care apare ca un potentat în descompunere al vieții de apoi. Scenariștii îi pun în cavitatea bucală cîteva replici reușite.
Ritmul crește rapid, ajungînd la un crescendo și rămîne acolo pe toată durata filmului, dar acțiunea se pierde în haosul de piață, inclusiv punctele interesante ale intrigii care ar ajuta pelicula să aibă mai mult sens. Personaje promițătoare interpretate de Willem Dafoe și Monica Bellucci sînt desenate superficial și aruncate repede la primul coș de gunoi găsit pe marginea scenariului. Ryder și O'Hara par să se fi transformat în personajele lor de-a lungul anilor, așa că amîndouă par naturale. Ortega este o stea în ascensiune, dar nu este prezentată foarte mult.
Patrea a doua este o risipă a unei distribuții bune și o știrbire a moștenirii predecesorului. Umor prebizibil, sentimente conservate și telenovelisme exagerate.